A. G. Secară, Necategorisite, Safe and Wild, Simona Andrei, Whatever

Cartea pe aripi de zâne…

Geraldine Ghineţ – Luna ielelor, Ed.Phoebus, Galaţi, 2013.

scan0005

Un micro-roman non-conformist propune scriitoarea Geraldine Ghineţ, cunoscută până acum doar ca poetă, salutată călduros în acest rol de către un Liviu Antonesei.
Cartea începe în forţă, anunţând-o pe Geraldine Ghineţ ca pe o posibilă Daphne du Maurier sau o urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu: o bătrână misterioasă, pe o plajă, pare a provoca un atac al pescăruşilor asupra unui copil. Şi pentru că am dat nişte nume, căzând iar în ispita comparatismului, mai dau trei: Blecher, Mateiu Caragiale şi St.King, deşi părţile de memorialistică indirectă te pot duce cu gândul şi la Ionel Teodoreanu sau Simona Popescu din „Exuvii”. Constructori de lumi (literare), de atmosferă… Unde fantasticului i se dă ceea ce este al lui.
Geraldine Ghineţ este, în felul ei, un magician (dar nu în sensul de circărie ori ca la John Fowles!): nu numai, după cum observă Cezarina Adamescu în prefaţă, pentru că dă magiei ceea ce este al ei, magia şi descântecul fiind la ele acasă. Dar chiar dovedeşte că arta cuvântului poate exista, cu toate slăbiciunile acestuia! Şi că se poate povesti ceva, de pildă o poveste de dragoste, total altfel decât am fi obişnuiţi… Aceea dintre Matei şi Doina, un cuplu care va forma o familie, fiinţa iubirii lor, copilul atacat de către pescăruşi în primul capitol fiind al lor… Un băiat, Radu, care va moşteni capacităţile paranormale (să le spunem astfel!) ale părinţilor…
Oarecum ca în filmul „Stranger than fiction”, planul real se intersectează cu cel fantastic, intervenind şi onirismul, dacă nu am putea vorbi chiar de un soi de freudism la fel de non conformist, Doina fiind un personaj „bântuit” de anumite vise „repetitive ce păreau la un moment dat să fi pus stăpânire pe” ea, părinţii cheltuind destul de mult pe şedinţele ei de psihoterapie.
Sunt şi personaje secundare memorabile (poate şi pentru că iniţial s-a vrut o carte de proze scurte, dacă nu mă înşeală memoria), precum acel Andrei, prima iubire a Doinei, un fel de Peter din „Heidi”, răpit (probabil) de iele, Clara, studenta sinucigaşă, fiinţele mitologice având rolul lor bine gândit în economia cărţii, fiind numite ba iele, „zâne de păpădie”, „nimfe”, mai apărând şi spiriduşi, uriaşi…
Oarecum, cei doi, Doina şi Matei, se potrivesc (şi) pentru că au avut sau au acces la lumea sau lumile paralele sugerate („ambii părinţi experimentaseră stări similare”, p.100), visele fiind o poartă către altă realitate… În al doilea text, „Miros de toamnă”, Matei, încă un copilandru, prinde „o zână”, care rămâne condamnată să rătăcească printr-un cimitir, până este reîntâlnită de către erou, după zece ani, ea revenind însă, cititorul trebuind să fie atent şi să se reîntoarcă chiar şi la primul capitol, pagina 80 fiind deosebit de importantă pentru înţelegerea sugestiilor… Sau poate este doar visată… din nou!? Nu se intră în amănunte, explicaţii, totul este mai mult sugerat (ca în toată cartea), câte o frază, uneori scurtă, dă chei pentru posibile interpretări. De pildă, ca să ne întoarcem la primul text, într-un coşmar, Doinei i se relevă faptul, oarecum faustian, că este nevoie de sufletul ei pentru a-şi salva copilul, bătrâna „continuând” rânjind, spunând despre copil că este „captiv între lumi”.
Iubirea celor doi – dar care iubire nu este aşa oare? – este şi ea „între lumi”, ajungând într-un fel să deranjeze (vechii greci se fereau să-şi arate fericirea pentru a nu-i face invidioşi pe zei!) pe… Stăpâna Apelor, care „dormise două secole şi ar mai fi dormit încă trei, însă conversaţia îndrăgostiţilor o trezise. Cuplul nu observă luminiţa sprintenă care se agita decolo-acolo, aruncând blesteme asupra lor:
– Cum îndrăzniţi să tulburaţi somnul Zânei Apelor? Ah, muritori… nefericită să vă fie dragostea! Să rătăciţi toată viaţa şi iubirea să nu vi se împlinească!” (p.40).
Uneori putem să ne gândim şi la fenomenul metempsihozei (sau la deviaţii ale acestuia), „uriaşa” care-i apărea în unele vise (tot repetitiv) putând fi şi „altceva”: „Povestea cu uriaşa mă neliniştea deoarece se derula cu o precizie de peliculă de câteva săptămâni. Mă trezeam epuizată de zbuciumul eroinei mele, ca şi cum, la un moment dat, ne-am fi contopit fără să ne dăm seama. În unele dimineţi, când visam episoade în care oamenii aruncau cu diverse obiecte în uriaşă pentru a o izgoni, mă trezeam cu vânătăi pe corp. Matei, încercând să mă liniştească, le explica prin partidele de sex nebun, însă eu ştiam că nu e aşa.”
Alternanţa italicelor şi a caracterelor normale ajută cititorul să se descurce în acest labirint, vârtej de carte, mai că ai fi ispitit să spui „carte-zână”, dacă nu chiar „Carte-femeie”, praf de iele, Geraldine Ghineţ aplicând parcă şi tehnici de scenaristică, de cele mai multe ori „tăind” firul naraţiunii, când acesta pare să lâncezească…
Dacă Doina este sau nu o reîncarnare a unei zâne sau altceva rămâne să descoperiţi (sau nu) singuri… Cert este că nu avem de-a face cu o carte pentru cititori leneşi ori numai pentru zâne bune cum se întâlnesc doar prin basme. Eroina spune la un moment dat (p.95-96): „Eu nu sunt ceea ce crezi.” Oarecum şi cartea ar putea să fie astfel, poate cuprinzând (şi) amintirile unei zâne numite „Cea făr’ de Culoare”, nemeritându-i soarta de a fi închisă sub un borcan oarecare al uitării.
O carte care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze, cu personaje hipersensibile (Clara, la pag, 87, ne aduce aminte de balerina din „Black Swan”), în care relativitatea spaţiului şi a timpurilor este personaj central, în care realitatea se topeşte deseori, nu numai în scenele erotice, într-o magie care acum chiar ne este imposibil de definit.
Dar poate autoarea chiar este şi ea o zână care mai că ar îndrăzni să mărturisească câte ceva despre incredibil şi imposibil!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Galati, Necategorisite, Proiect, Safe and Wild, Simona Andrei, Vernisaj, Whatever

Water & Ice bucket challenge reloaded la Galaţi (ecou la ERR!!!)

10717747_530540390414001_81866193_n(parţial avancronică de vernisaj, parţial cronică de vizionare)

Ca şi la cealaltă expoziţie a Simonei Andrei la care am colaborat cu drag, am ştiut doar o parte din ceea ce urma să fie… Mitologie celtică, spiriduşi, zâne, coarne, aşa trebuie să fie! Dar n-a mai fost să fie… aşa!
Am ştiut, cert, că o să fie un subiect delicat. Şi sensibil. Dar şi obscur…
Între greşeală, dorinţă, suflet şi trup sunt legături primejdioase sau nu care filosofic sau literar, te pot trimite în multe direcţii: de la Gh.Crăciun, cu „Trupul ştie mai mult”, Guido Giacometti cu „Tăcerea trupului”, Julius Evola cu „Metafizica sexului” ş.a.m.d.
Din ce am observat, Simona Andrei propune o vânătoare de suflete, de duhuri…
Reducţionist sau nu, trebuie să apăr unitatea dintre suflet şi trup, dintre err şi eros… dar nu trebuie să uit nici de Simona Andrei şi fotografiile sale!
„Errra” totuşi o provocare şi, poate mai corect, ar fi să încerc să scriu despre posibila reflectare a personalităţii artistului fotograf asupra operei sale sau… despre impresia asupra receptorului, în context actual, dacă tot a apărut în traducere şi la noi „Agonia Erosului” de Byung-Chul Han, prilej de a bate câmpii despre sincronismul esteticii erotice.
La prima vedere a fotografiilor Simonei Andrei din „Err” m-am gândit imediat, şi datorită blurului sâcâitor pentru bărbatul prea simplu care leneveşte în mine la „ Acest obscur obiect al dorinţei”, capodopera lui Bunuel din 1977…
Este în acest film o scenă care intrigă de la bun început: un domn pleacă cu trenul din Spania spre Paris. Iubita sa, bătută de respectivul domn, vrea să-l oprească, vrea nişte explicaţii. Ea este pe peron, trenul se pune în mişcare, domnul respectiv îi toarnă o găleată de apă în cap…
O astfel de expoziţie poate avea un astfel de efect: ca şi cum zeii chiar ar vrea să ne trezească la o anumită realitate. Impulsivă, viscerală.
Este o luptă cu o anumită ipocrizie, ca în toate filmele lui… Bunuel sau în gândirea Simonei Andrei. Avantajul artistului este că poate deschide aceste subiecte, nu fără anumite riscuri…
Deoarece, când vine vorba de… Eros şi erori, avem de-a face cu o bogăţie nemaipomenită de legături primejdioase sau nu. Şi dorinţele, ca nişte iele – păpuşărese, ne mânuiesc cum vor, dacă nu la propriu, măcar minţile ori visele…
Filmul, după o sursă de pe net, ar urmări teoria lui Freud, conform căreia bărbatul şi femeia sunt înconjuraţi de fenomene inexplicabile, absurde, ireale şi ciudate, acestea fiind prezente şi în cazul relaţiei dintre cei doi protagonişti ai filmului : Mathieu (Fernando Rey) şi Conchita (Carole Bouquet şi Angela Molina).
În această variantă a expoziţiei, bărbatul aproape ar lipsi, dacă nu i-am intui Dorinţa. Şi dacă nu sunt eu (cumva) Vocea ei!? Dar, la urma urmelor, ce ne dorim de fapt? Se întreabă şi scenaristul filmului lui Bunuel (dacă nu chiar Bunuel, deoarece scenariul este scris în colaborare cu Jean-Claude Carriere, după romanul „La Femme et le Pantin” de Pierre Louÿs), şi Tarkovski şi atâţia alţii…
Femeia din film zice la un moment dat: „De ce insişti să facem dragoste? Eu te iubesc şi aşa!”
Bărbatul răspunde: „N-aş putea sta lângă o femeie fără să o iubesc la nebunie!”
Să punem semnul egal între dorinţă, act şi nebunie? Să asociem destinul cu toate acestea? Sau vom spune doar că este un joc al Plăcerii sau doar plăcerea Jocului!?
Un alt personaj din film, un pitic care se autoprezenta profesor de psihologie la domiciliu, zice la un moment dat: „În subconştient ştim cu toţii că nu există destin!”
Să fie vorba despre un sfârşit al… destinului sau numai al ideii de destin?
Menţionatul Byung-Chul Han îşi începe un text astfel: „În ultima vreme s-a proclamat frecvent sfârşitul erosului. Azi, iubirea s-ar distruge din cauza libertăţii nesfârşite de alegere, a multitudinii de opţiuni, a coerciţiei optimizării. Într-o lume de posibilităţi nelimitate, iubirea n-ar fi posibilă. Deplânsă este şi răcirea pasiunii.”
Raţionalizând erosul, am putea murmura: „În subconştient ştim cu toţii că nu există Iubire!”
O iubire perfectă! Şi aşa ajungem să jonglăm mergând pe funia dintre depresie şi adevărata iubire, care poate avea câteva capete! Şi funia, şi iubirea!
Şi putem vedea fotografiile Simonei ca nişte replici ale realităţilor venind înspre noi aşa cum vine planeta (steaua nenorocoasă – dezastrul!) din filmul lui Lars von Trier, „Melancholia”. Nişte negative care pot exercita „o influenţă vindecătoare, purificatoare.”
Două dintre concluziile lui Byung-Chul Han ar fi că „la Platon, Eros este numit „philosophos”, prieten al înţelepciunii” şi că „fără eros, gândirea pierde orice vitalitate, orice nelinişte, devine repetitivă şi reactivă”.
Devenind „Err”, Erosul împărtăşeşte câte ceva şi despre ispite ( şi consumiste ), polemica dintre mister şi sexy, predică despre greşeli posibile, reverii şi fantezii, propunând spre reevaluare continuă expresia „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Şi mă opresc pentru a nu mă trezi şi eu cu o găleată de apă în cap! Aşa cum aproape se termină filmul la care m-am tot referit! Fiindcă femeia nu s-a lăsat mai prejos!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild, Whatever

False prolegomene la Metafizica Comisarului Corcoduşă, „un justiţiar para, metamodern”…

„Fie ce-o fi, Capa, bunătatea nu are altă cale decât răul”

Adrian Buzdugan10682204_670115096443365_7068731946610338657_o

Acest text este, aproape sigur, pentru cititorii nedumeriţi, care la un moment dat al lecturii vor căuta puncte de reper sau de sprijin. Nici o şansă! Corcoduşă le-a desfiinţat pe toate! Singura nădejde rămâne o metafizică improvizată, din care reproducem aici doar nişte ciorne… Fiindcă autorul nu a mai apucat să le închege… Tot Corcoduşă!…
Dacă s-a scris o metafizică a detectivului Marlowe, dacă s-a spus că suntem o ţară a corcoduşilor (adică, vedeţi domniile voastre, nici ţuica nu poate fi bună din corcoduşe, aceste rude mai sărace ale prunelor!) şi, adaug eu, florile de corcoduş sunt florile „neantului valah”, de ce nu am încerca o metafizică a… corcoduşelor în general, şi una a comisarului Corcoduşă în particular!? Evident, aici, ne vom opri la acest demn, ba chiar mai mult decât atât, urmaş al Comisarului Moldovan, post modernizat sui generis într-un soi de James Bond interpretat de Mister Bean, dar nu cu superficialitatea tabloidelor britanice…
Tot bâjbâind pentru căutarea tonului necesar, ce v-ar spune un Georges Simenon interpretat, pe rând, de… Corneliu Porumboiu şi de Daniil Harms!?
La sfârşitul lecturii (este totuşi o scriere de tinereţe a lui Adrian Buzdugan!), nu veţi şti, probabil, dacă „a fost sau n-a fost” un roman poliţist (sau cu un fel de spioni… sau de prune)… dar umorul său este de aceeaşi calitate precum cel al regizorului (doar vin amândoi de pe meleaguri vasluiene!) ori al rusului avangardist…
Şi veţi înţelege cu siguranţă câte ceva despre diferenţa dintre „literatură” (care rimează bine cu „maculatură” deseori) şi „arta cuvintelor”… Sau despre neo-avangardism.
Cine o să spună la un moment dat că Adrian Buzdugan este neserios, să-şi aducă aminte de „Numele trandafirului”: care era miza acolo? Acea carte a lui Aristotel care trata tocmai problema (puterii) Râsului.
Cu siguranţă, cât de curând, cărţile lui Adrian Buzdugan vor fi interzise. Iar cum cărţile invocă Realitatea (sau venirea ei, poate doar a doua oară, pe Pământ), autorul va fi închis într-o „Citadelă de fier” (numele primului său roman publicat) şi va fi obligat să scrie o carte…fără umor. Ar putea fi bun coleg (de celulă) acolo cu un Răzvan Petrescu sau Emil Brumaru, ori Dorin Cozan, tot vasluian, şi aproape coleg de debut cu Adrian Buzdugan, cu a sa „Apocalipsă de după Vaslui.
Am putea începe la propriu cu cele trei principii de bază ale filosofiei corcodușiene: «Bouscule les stéréotypes!», «Realitatea nu ţi-o pot arăta decât poeţii.» și «Gândirea împiedică acţiunea.». Poate părea un pic surprinzător, dar şi cineva care mănâncă usturoi precum Mărgelatu seminţele, poate avea o filosofie, nu numai de viaţă, ci şi de misiuni în care sunt amestecate multe organizaţii, instituţii, de la Interpol în jos şi în sus…
Da, Corcoduşă ţine, nu sunt sigur dacă de obicei, o ţigare Mărăşeşti după una dintre urechi, în funcţie de zilele cu soţ sau fără, vorbeşte deseori sau rareori singur şi mănâncă usturoi ironic, având şi un sacou excentric, împrumutat de la omul invizibil, când acestuia experimentele îi ieşeau o zi da, o zi nu: „un sacou excentric, făcut numai din mâneci, guler și butoniere, dar acum era dat la spălat.”
Dar iscusinţa sa de neîntrecut este cea a camuflării arsenalului de care poate dispune, aici fiind evident că personajul este scris-inventat de către un discipol al lui Q, inventatorul trăsnit care apare în orice film al agentului 007: „Mitraliera, aruncătorul de grenade și cele două mine antitanc le avea alături, ascunse bine sub șerveţelul mesei din stânga.”
Cam aşa, cum aţi observat mai sus, intră în istorie Comisarul nostru (nu al NKVD-ului!, deşi se bat nişte apropouri la ceea ce se întâmplă/ s-a întâmplat/ se va întâmpla dincolo de Prut, Nistru, Don, Bug, Volga, Enisei, Obi, Pacific), urmărind discret „pe cineva”, prin Italia, unde intră, nu că ar conta, în vizorul Mafiei, dar şi este urmărit de ochiul de ochean al soacrei…
Adrian Buzdugan, dedulcit la „re-definiri ale umanului” ( a început cu re-definirile lui Heidegger, în lucrarea sa de licenţă ), reinventări (probabil de la „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet nu s-a mai tratat aşa non-conformist şi îndrăzneţ un gen … aproape clasic, „policier”-ul, ca să nu spunem iar ceva despre Corneliu Porumboiu cu al său „Poliţist, adjectiv”, deşi am cam număra mere cu pere, dacă am mai continua aşa), iar reinventări (absurdul haios în pulp fiction ori „scrierea” de gen San Antonio, adică tot un fel de pulp), satirizări ( la urma urmelor, şi gândirii, raţiunii, ca şi frumuseţii, i se dă prea multă importanţă în specia noastră!), pledoarii pentru „un coeficient ridicat de sublimare”, mai cade şi în capcanele păstrării unor atitudini de o violenţă absolut gratuite (justificabile doar dacă sunt imagini reflectate într-o oglindă deloc iubitoare de înţelepciune a unor tare ale societăţii de consum şi a industriei de divertisment; a se vedea şi câteva episoade de prin Seinfield).
Un fals roman poliţist, cu o miză (poate gratuită, dar de câte momente de gratuitate avem nevoie!) de găsit, un fel de şoim nemaltez de mâş-mâş (denumire a corcoduşului prin sudul Moldovei), un Humphrey Bogart având piciorul stâng al lui Florin Piersic (că tot suntem la capitolul pomi fructiferi în cultura mare), piciorul drept al lui Stephen Hawking, mâna dreapta a lui Jackie Chan şi mâna stângă fantomatică a lui Bruce Lee şi inima lui Leonardo di Caprio (din „Titanic”) fiind ideal pentru interpretarea fără prea multe cusururi a lui Corcoduşă (M-am gândit şi la Van Damme, dar acesta nu prea are simţul umorului!)… Dar ne-am putea opri şi la un John Malkovitch frankensteinizat cu bucăţi din John Turturro ori Steve Buscemi… Sau având, pe rând, faţa fiecăruia dintre cei trei… Sau – pentru că, la un moment dat, personajul ascultă „Drumurile…”lui Dan Spătaru, – poate fi cineva între Sergiu Nicolaescu, Dan Spătaru, Dan Bălan şi Ştefan Bănică Jr. Nu, nu chiar Fuego! Parcă şi la Bud Spencer, alias Piedone, m-aş gândi, dacă s-ar îngrăşa brusc, adică de s-ar face ca fiică-sa, fără nicio explicaţie de la un capitolaş la altul! Deşi nici cu Arnold sau Rambo nu mi-ar fi ruşine. La un moment dat chiar parcă lipsea un Terminator sau o şleahtă de alieni! Şi nici nu apar, slavă Cerului! Chuck Norris e amintit spre final!
Totuşi, aflăm mai departe, pe lângă multe alte calităţi şi chestiuni demne de meditaţiile false ale unui Dionisie Areopagitul autenticul, actorul trebuie să dea bine ca „un tip rece, calculat, inteligent, iscusit, isteţ, descurcăreţ, calm, sobru, ţintaş de elită, bine făcut, agil”, la care se mai adaugă că „era curajos, întreprinzător, inteligent (nota noastră: ştiu, se repetă!), ateu, excelent bucătar, viteaz, călăreţ iscusit, visător și având o musculatură ieșită din comun” (p.92). Şi nu ne oprim aici: „nu era fitecine, el avea răbdarea, determinarea și figura unui pescar de balene albe, era înalt, generos, nebărbierit și puţin visător. Nu era pleșuv, nici frunte teșită n-avea.” (p.206). Poate că, totuşi, un critic literar ar trebui să-l interpreteze… într-o revistă de benzi desenate cu viitorul lui Pif!
Revenind la chestiuni neserioase serioase, avem de-a face şi cu o metafizică a pericolelor, a căutărilor de tot felul de personaje clişate (fără a conta prea mult dacă le găseşte sau nu), a primejdiilor de tot felul amintind de serialul acela cu „nşpe feluri de a muri sau de a-ţi găsi moartea” (nu numai în literatură); o metafizică a încurcăturilor ( se poate acum scrie o istorie a încurcăturilor literare de la Stan Păţitul şi Dănilă Prepeleac la Comisarul Corcoduşă) care, odată descifrate, pun în altă lumină (Întunericul şi noirul nu mai sunt cum le ştiaţi după Adrian Buzdugan, şi nu-i cântăm prohodul!) „Capela excomunicaţilor” (cartea de debut, al cărei manuscris a fost premiat la Concursul de Debut Literar UniCredit la Editura Humanitas) şi „Citadela…” (premiul RomCon).
Ce mai, o nebunie totală, în care nimic la care te aştepţi nu se întâmplă (asta da performanţă!), în care rândurile explicative de la începutul fiecărui capitol nu au, iarăşi, nicio legătură cu ce se relatează în capitolul propriu-zis (de fapt face texte literare – poeme sui generis – din pseudo-rezumatele ce prefaţează capitolele); totul musteşte de referinţe (false sau adevărate, serios culturale, sobre, dar şi la nivel de cultură pop sau incultură, dar la nivel de sfârşit de mileniu II d.Hr.), totul este în răspăr, nimic nu este clar în afara faptului că se precizează „că nimic nu este clar”, dar binedispunerea, voia bună sunt garantate (dacă nu aveţi probleme cu simţul umorului şi al omorului, cu grandomania cuviincioasă, moldovinească)…
Ce mai tura-vura, este un carnaval literar ca la Rio, în care nimic nu este cum te-ai obişnuit să fie (Alice n-ar avea, totuşi, ce căuta în lumea lui Corcoduşă, că ar lua-o pe cocoaşă), asta pentru cei care mănâncă mult carnaval la micul dejun, adică, io te-aşa, samba ioc, doar ceva mandoline de gondolier ori de sicilian care ar merge cu zeppelinul, mult caval, o horă pătrată, muzică de fanfară cântată sub apele unui Amazon revărsat peste întreaga Brazilie (nu că s-ar desfăşura vreun capitol pe acolo, ceea ce ar fi posibil, dar la Veneţia da, la Roma, parcă, la Paris şi la Moscova, ca şi în Arabia, sigur!), iar Lawrence Sterne, dacă ar fi apucat avangarda dada ori urmuziană, l-ar fi imaginat pe Tristram Shandy ca pe un James Bond născut dintr-o corcoduşă şi un corcoduş, care chiar există, dacă veţi avea răbdare, pentru că este şi o parodiere de saga de familie, nu numai de soap opera ori serial policier, ca să nu mai spunem ceva şi despre telenovele, tăticul său „gingaş” fiind un Rodrigo…
Dar la Veneţia de care aminteam ar fi oktoberfest! Iar Cehov, la care se face apropo, ar fi fost islandez şi ar fi scris, el, nu Tolstoi, „Război şi Pace”, într-un dialect de pe Orinoco!
Amalgamul pare să atingă apogeul (unul dintre ele, că este evident că sunt mai multe, ca şi miturile despre orgasmele multimultiple!) când bănuim (ca şi Corcoduşă, care este bănuitor ca meserie secundă de gradul al cincilea) că suferă de un complex oarecare oedipian (confirmat ulterior de către soacră, sic!), sărind în sus ca un Don Giovanni la aflarea ştirii sosirii Comandorului, pardon, tatălui său, cu veşti şi scatoalce de acasă.
În fine, pe la mijlocul cărţii ni se sugerează că este posibil să nu fie vorba decât despre „problema fundamentală a filosofiei contemporane: condiţia omului globalizant”. Sau, spunem noi, a omului cu prea multe însuşiri sau prea nou.
La fine de fine, dacă Tarantino ar cădea în boala românilor (nu ştiu care este aceea), ar putea să facă o telenovelă: tatăl lui Corcoduşă este, cum spuneam, Rodrigo!
Dar hai să vedem ce mai avem: sadisme buzdugăniste (chiar şi la mănăstiri; spre final, ca şi în cazul marchizului, cineva îi umblă prin manuscrise la ospiciu, pentru că autorul, altul decât cel Buzdugan, este internat!), femei fatale care conving scriitorul să nu încheie capitole, şi un prim epilog aducând iarăşi aminte de Bond, James Bond: „Un avion s-a prăbuşit ieri pe coasta unei insule singuratice. Supravieţuitorii, comisarul şi o stewardesă, au refuzat să fie salvaţi.”
Spun că avem un prim epilog, deoarece, pe lângă textul propriu-zis, mai avem „un roman mic, de continuare”, „Fiica lui Corcoduşă”. Că doar a existat o fiică de-a lui d’Artagnan, de-a lui Monte Cristo (cred că era un băiat), de-a lui Secară (Buzdugan mai adaugă Rubicosa – nu ştiu cine este, poate fi inventat, că aşa-i jocul! – Pardaillan, Jean Valjean, Lucas).
Din fericire (pentru unii cititori mafioţi), Comisarul pare să se retragă, cum aflăm la începutul „romanului mic”; dar aşa cum ştim din „La Piovra”, războiul cu mafioţii continuă… Prin Clea Corcoduşă, personaj pantagruelic şi el: „Era o tipă fantastică. La frumuseţe semăna cu maică-sa: avea un păr ca o blană de fox-terier, nasul ușor borcănat, ochii holbaţi aduceau cu două prune fără sâmburi; faţa îi era completată de un smoc de păr ce-i creștea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporţionat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbaţi voinici o puteau cuprinde, dar doar atât), iar mâinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalaţii petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea și două chestii care semănau cu două budane. La minte semănase cu taică-su, dar în urma unei căderi de la etajul trei interveniseră unele schimbări… printre altele, când se enerva, avea o privire care făcea să-ţi cadă carnea de pe oase. Se dezbrăca cu ţigara aprinsă și îi plăcea grogul somalez”.
Nu, nu, şi când credeaţi că totul se va termina în vreun fel, veţi şti că toate drumurile duc la „Mecca” („al treilea roman cu corcoduşi”). Şi aici veţi înţelege şi mai bine de ce cărţile lui Buzdugan vor fi interzise şi el ar putea fi urmărit, vorba vine, dacă ar fi de găsit, că doar este doar un pseudonim de-al lui Corcoduşă!
Oricât ar da el vina încă de la prima pagină din „Mecca” pe… acel alt scriitor internat la sanatoriu, cei Vigilenţi vor şti adevărul.
Şi „adevărul” este că domnul Corcoduşă reapare, el fiind în toate (ca Partidele), poate chiar şi într-un vis secret al lui Samuel Beckett.
Dar ca să-l aştepţi pe Corcoduşă, şi nu pe Godot, cred că multă minte îţi mai trebuie!
Deoarece el va veni din viitor (apropo şi de Toffler), cu siguranţă, cu armele lui Luke Skywalker şi recitând din Macedonski va teroriza oraşul sfânt al musulmanilor. În stilul său, adică salvându-l!
În carte mai sunt un micro-roman „scris la ghici” şi „un roman alb” (intitulat „Moscova nu crede în gloanţe”; mai sunt şi alte parafraze şi aluzii la filme celebre sau nu!) care, stilistic, sec vorbind, nu aduc nimic nou la restul cărţii, tot „geometria neuclidiană” şi teoria relativităţii absolute stând la baza Scrierii…
Dar vorba autorului într-un dialog pe facebook, cu „Mecca” şi „Filiera durerii” („romanul” scris la ghici) au venit şi nişte „concesii”, noi bănuind că este de vină „Şcoala de Generali din Africa”, cu intervenţiile ei cu tot…
Desele întreruperi ale firului epic, vorba vine, pot fi asociate cu acele „salvări” de pe jocurile video, când o poţi lua de la un anumit nivel de la capăt, când eşti „ucis”, de aici putând vorbi despre ritmul unui joc video, din acelea în care se bat şi copii, şi femei, şi bătrâni…
Bref, deoarece trebuie să ne oprim, quasicriticul literar se situează între un entuziasm rezonabil şi câteva mici depresii: Corcoduşă este ca un Vasilache care-şi tot cotonogeşte cititorul, arătându-i că asta este lumea imaginarului întru care trăim (şi în realitate mai că ne-am sfâşia cu toţii, la cel mai mic semn de slăbiciune): suntem înconjuraţi de eroi invincibili „chicioşi” (în multe producţii video, ca să nu le spunem chiar filme), ştiri de la orele 17.00, şmecheri, politicieni şi doar din când în când câte un om care vrea să fie normal, cuminte, fără false ambiţii…
Ţinând cont de anii în care fost scris textul/textele, aproape că are caracter premonitoriu… Oricum, se aude prin târg, că domnul Corcoduşă caută acum un profet, dacă nu chiar un mântuitor… Poate chiar îl va salva de pe dealul Golgotei…

A.G.Secară

Standard
A. G. Secară, Căprioare, Safe and Wild, Turism, Whatever

Când Anna Karenina (ori Siberia) c’est moi…

scan0067(Nu numai despre sufletul rus!)

Poate exagerez. Cu siguranţă, Lev Tolstoi nu a spus precum „vărul” Flaubert. Poate nici subsemnatul nu a spus vreodată că Anna Karenina c’est…lui. Poate doar vreo prietenă de-a lui.
Dar poate că Pavel Basinski a spus că Lev Tolstoi este chiar el. Mai ales după ce s-a documentat şi a scris cele aproape 550 de pagini ale non-conformistei monografii a unei… fugi de acasă. O fugă-mască în spatele căreia stă adevăratul Lev?
Dar dacă este şi monografia unei căsnicii!?
Răscolind jurnale, mai mult sau mai puţin intime, scrisori, citind şi recitind Opera, presa vremii şi câte şi mai câte (printre care şi ce au mai scris alţii despre Tolstoi), Pavel Basinski a publicat o carte în 2010 care a ajuns azi la zece tiraje (probabil în Rusia lui Putin, că nu prea rezultă clar din prezentările apărute pe coperte şi în interior. Dar aceasta, ca şi premiile, contează, interesează cel mai puţin!).
Pe (probabil) toţi (asta dacă nu bravăm prea mult) ne interesează… Mântuirea! Şi implicit Raiul!
Şi atunci… de ce să fugi din Rai?
Dar oare ce înţelegem prin Rai?
Sau oare de ce să spui că Lev Tolstoi, bătrân (82 de ani), după 48 de ani de căsnicie (adică aproape 50, pentru cei căsătoriţi de curând ori încă NE), vrea să fugă de lângă îngerul de nevastă? Să ştiţi că era aceeaşi nevastă de 48 de ani, ca să înţelegeţi mai bine!
Dar oare n-a fugit Lev (Leul) oare şi mai devreme?
Adică n-a fost el ispitit? Dar oare cine nu a fost ispitit cu o fugă sănătoasă de acasă? Ca să o fac pe inocentul, de la Tom Sawyer încoace! Că Ulisse n-o fujit d-acasă, s-o dus la răzbel, mamaie!
Pe inocentul, oarecum, dacă nu chiar pe provocatorul, o face şi Pavel Basinski, când scrie: „Cei care s-au ocupat de biografia lui Tolstoi au remarcat trei evenimente care i-au influenţat cursul vieţii, dar, nu numai atât, i l-au schimbat radical, i l-au întors cu o sută opt zeci de grade. Acestea au fost căsătoria, transformarea în plan spiritual de la sfârşitul anilor 1870 – începutul anilor 1880 şi plecarea de la Iasnaia Poliana.” (p.157)
„Plecarea de la Iasnaia Poliana” ar fi… fuga din rai!
Dar comparatistul rus pune în balanţă alte evenimente: plecarea în Caucaz, campania militară de la Sevastopol, moartea fratelui iubit, spaima de moarte, moartea timpurie a celor mai iubiţi copii (a avut 13, i-au murit prematur 6!). Toate acestea, după Basinski, ar conta mai puţin decât cele trei enumerate mai sus! Şi dacă mă mai gândesc şi la afurisirea, excomunicarea din partea Bisericii şi la „diavolul gloriei pământeşti”, la care se gândeşte orice scriitor sau, mai ales, orice scriitoraş!
O.k.!
Revenind la o altă întrebare pusă mai sus („N-a fugit oare şi mai devreme”, măcar cu gândul), (răspund prin) Pavel Basinski detaliază într-un subcapitol intitulat „De ce a fugit Părintele Serghi?”…
Acum să nu mă întrebaţi cine a fost „Părintele Serghi”!
O povestire de-a lui Tolstoi, nu? Având „sufletul, adică ideea centrală, nu în motivul de suprafaţă al fugii părintelui Serghi, ci cauza profundă a retragerii lui din lume.” La pagina 59 se adaugă, conform firului raţionamentului: „Nu, Tolstoi n-a plecat de la Iasnaia Poliana numai ca să scape de tensiunile din familie şi să ducă o viaţă simplă. A plecat sau a fugit de diavolul gloriei pământeşti, a vrut să scape de oamenii care îşi manifestă prea strident dragostea şi ura – n.n. la el la conac era un adevărat pelerinaj! – , făcându-l să sufere şi să-şi dorească să ajungă un bătrân nebăgat în seamă. În „Părintele Serghi”, terminată în anul 1898, cu mai mult de zece ani înainte ca el să dispară de la Iasnaia Poliana, se gândise la o faptă ieşită din comun, îşi imaginase o dispariţie foarte originală la prima vedere, dar, de fapt, experimentată de secole, care să nu-i sporească gloria, ci să-i anuleze fosta măreţie şi falsa sfinţenie.”
Ei, bine, fostul prinţ Kasatski, călugărit, ispitit de femei, alege să dispară… în Siberia!
Şi dacă totul ne este deconspirat după nici 60 de pagini, atunci… cu ce o să ne mai răsfăţăm în restul de 500?
Oare bătrânul Tolstoi chiar voia să ajungă… în Siberia?
Oare sufletul rusesc, arhetipul, nu tânjeşte mereu să… se retragă pentru totdeauna în Siberia? Dar nu înainte de a îneca întreaga lume în votcă, zacuscă, castraveţi muraţi, batog uscat, icre negre, borş (de putină!?), nu înainte de a săruta pe gură întreaga umanitate şi de a trage ţacă Morţii precum Ivan Turbinca!?
La urma urmelor, cu iubirea de oameni nu te joci şi de la al patrulea borcan de votcă, distincţia dintre puritate şi desfrâu este cam greu de făcut!
Cam de aici o să reluăm firul discuţiei…

a.g.secară,
între două ceaiuri la Librăria Humanitas Galaţi

Standard
A. G. Secară, Reacție adversă, Safe and Wild, Turism, Whatever

Gogoşi şi gogoaşe…

10614203_10203537341526451_8103943913695509335_n 10570256_10203537297125341_7726789917697378624_n 10639523_10203537333726256_6345971797099790535_n 10606113_10203537289085140_599805568355079019_n 10646792_10203537370887185_3069224033087908125_n 10409623_10203537419928411_9199796971223512911_n 936683_10203537413408248_8238358756081413438_n 10626642_10203537431608703_4363806079330778651_n 10629705_10203537379767407_5440678701017493778_n 10653739_10203537388407623_398236723012625119_n 1492591_10202001365208003_621307994_oNe-am obişnuit cu gogoşi (varianta corectă în DOOM) şi cu gogoaşe, care mai de care mai furioasă sau înfuriată! Doar suntem o ţară de gogoşi şi de gogoaşe! Adică gogoşul e nemulţumit şi furios!
Iată că pot fi şi gogoşi fermecate!
Ca-n iubiri ori ca în politici! Ca aşa-i în tenisul de gogoşi!
Vine electorata acum, pregătiţi-vă sacoşile (corect sacoşele!) să luaţi iar plasă! Sau plase! Please!
Asta dacă mai aderaţi la realitatea lor! Că a Noastră e mai mare! Şi mai frumoasă, are şi ceva vise reale! Dacă se poate aşa ceva!
Şi mai vine şi vremea culesului!
Cică anul acesta avem poamă puţină! Adică struguri, bre! Şi vinul n-o să mai fie ca pe vremuri! Dar vor veni şi ajutoare! Zahăr, mălai, pastramă…
Şi-om mai duce-o până la toamnă!
Unii tot se vor muta! Mai sus, mai bine…
Şi va veni marfă nouă!
Chiar şi second hand!
Dar dacă există reincarnare, oare la a câta mână suntem!?
Parcă aş prefera lumile paralele, în care poţi face declaraţii, de genul „Probabil aşa fiind dat să fie într-una din lumile paralele în care trăim, trebuie cumva să te cer cuiva de iubită sau trebuie doar să te întreb dacă vrei să fii iubita mea”!
Dar acestea sunt replici dintr-o piesă care se scrie acum, cu eroi care se hotărăsc să fugă în lume, cu o căruţă furată de la o pereche, un bărbat şi o femeie care probabil nu au auzit de Lelouche.
Şi lui Lelouche nici că i-ar fi păsat!

Dintr-o realitate oarecum paralelă,
a.g.secară!

Fotografii făcute cu telefonul modest din dotare.

Standard
Elena Parapiru, Whatever

La dreapta Simonei Andrei SAU Noi două şi Laura Stoica, că Alex Velea pleca

efect-secundar-1

O94A6902

La dreapta Simonei Andrei
SAU
Noi două şi Laura Stoica, că Alex Velea pleca

Nu pot fi mai fericită decât atunci când îi vin Simonei idei. Cică, hai, sâmbătă-mâine mergem în satul Traian, este un conac mişto acolo, ruine, ai să vezi. Tu ia rochia verde, nu le lua pe ale scurte, de produs, pe care ţi le-ai cumpărat când am mers la shopping.

Mda, mă dezumflu patriotic, ce dracu’ ai cu rochiile scurte; adică ruinele şi picioarele nu merg împreună? Merge şi gara Fileşti, mă asigură cu nasul lipit de display-ul aparatului foto. Fuck, iar mă ia la mişto.

Marlene

Cu ea fumez când merg cu maşina. Cică nu o deranjează. Drum drept, păr în gură, mişto, Hollywood, uite-ne că venim. Din spatele ochelarilor de plastic fumuriu mă şi văd scrumând blazat; ah, ce aer cool am, gândesc fulgerător.

Rămân preocupată să fiu Marlene Dietrich, aşa că dau să scot mâna pe geam să umfle vântul arsura, şi frig cu nădejde o bucată pumn cu ţigară în fereastra trasă până sus, zici că aveam scut de protecţie activat. Umplută de jar şi Dumnezei, mă scutur din mers şi mai fac odată. Identic.

Sufocată de râs, Simonei îi ţâşnesc lacrimi mute.

100

Ajungem, facem constatarea, da, ruina-ruină, ăştia ce făceau acum o sută de ani, pe vremea asta? o ia pe Simona jocul de-a amintirile neavute.

Puneau un argat să ne dea afară, o asigur, cică primim decât joia, căraţi-vă, conaşul doarme.

Shooting

UNDE EŞTI? răcnesc diafan dând târcoale ruinelor. „La dreapta”, răspunde imperturbabil Simona.
(dinăuntru)

Ei, căcat, eşti la dreapta, zic tare şi o aud râzând.
(da, tot dinăuntru)

„Mă, dacă nu sunt la dreapta, încearcă la dreapta”, mă direcţionează vocea, uşor plictisită.

Înaintez vânjos, suflecând până la brâu – şi peste blugi – rochia neagră, lungă şi pentru care mi-am închiriat sufletul şi nu numai. Aparent, nici una dintre drepte – cea primară şi cea opţională – nu se regăsesc în locurile tradiţionale.

Cărămizi & ciori

Căci Simona stă ea dreaptă – ca să vezi –, fix în mijlocul palatului compus din cărămizi şi ciori cretine, că de-aia par aşa de mişto speriată în unele fotografii. Care pozat, că mă termina cu nervii când le apuca pe nebune zburatul.

Fată, de ce nu spui că eşti la dreapta? o chestionez smulgându-mi artistic tenişii şi umplându-mi tălpile cu scaieţi. Şi nici nu mă bagă în seamă: Stai acolo, mă mână ca pe oi. Aici? Mai la dreapta, precizează doct.

Parcă mai încape discuţie.

Ordinea priorităţilor

Beton arta, beton bărbaţii pe care nu îi iubim, beton să zaci cu ochii umpluţi de Dunăre brăileană, amândouă murdare de praful luat dintr-un colţ de conac în care nobilii făceau sex, că erau mai sătui ca Alex Velea şi Laura Stoica de minciuni despre dragoste şi suflete-pereche.

Unde bem? întreb în timp ce volănesc prin oraşul vecin. Mergi pe lângă spital, zice Simona. Spitalul de ţăcă? Elena, nu zice aşa, ferească Sfântul. Da, mă, aşa-i, recunosc: da’, în ordinea priorităţilor, noi şi dacă ne tâmpim cu acte, măcar să zică poporul că ce poze mişto avem.

Chicotim cu soft-box-ul natural în cap (de ce să spun nori când pot să fiu şmecheră), pe când Velea începe să se văicărească în difuzoarele terasei. Mamă, ăsta şi-a luat-o nasol de la tipă, cică el pleacă definitiv, hai pa.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

efect-secundar (1)

efect-secundar (2)

efect-secundar (3)

efect-secundar (4)

efect-secundar (5)

efect-secundar (6)

efect-secundar (7)

efect-secundar (8)

Standard