A. G. Secară, Necategorisite, Safe and Wild, Simona Andrei, Whatever

Cartea pe aripi de zâne…

Geraldine Ghineţ – Luna ielelor, Ed.Phoebus, Galaţi, 2013.

scan0005

Un micro-roman non-conformist propune scriitoarea Geraldine Ghineţ, cunoscută până acum doar ca poetă, salutată călduros în acest rol de către un Liviu Antonesei.
Cartea începe în forţă, anunţând-o pe Geraldine Ghineţ ca pe o posibilă Daphne du Maurier sau o urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu: o bătrână misterioasă, pe o plajă, pare a provoca un atac al pescăruşilor asupra unui copil. Şi pentru că am dat nişte nume, căzând iar în ispita comparatismului, mai dau trei: Blecher, Mateiu Caragiale şi St.King, deşi părţile de memorialistică indirectă te pot duce cu gândul şi la Ionel Teodoreanu sau Simona Popescu din „Exuvii”. Constructori de lumi (literare), de atmosferă… Unde fantasticului i se dă ceea ce este al lui.
Geraldine Ghineţ este, în felul ei, un magician (dar nu în sensul de circărie ori ca la John Fowles!): nu numai, după cum observă Cezarina Adamescu în prefaţă, pentru că dă magiei ceea ce este al ei, magia şi descântecul fiind la ele acasă. Dar chiar dovedeşte că arta cuvântului poate exista, cu toate slăbiciunile acestuia! Şi că se poate povesti ceva, de pildă o poveste de dragoste, total altfel decât am fi obişnuiţi… Aceea dintre Matei şi Doina, un cuplu care va forma o familie, fiinţa iubirii lor, copilul atacat de către pescăruşi în primul capitol fiind al lor… Un băiat, Radu, care va moşteni capacităţile paranormale (să le spunem astfel!) ale părinţilor…
Oarecum ca în filmul „Stranger than fiction”, planul real se intersectează cu cel fantastic, intervenind şi onirismul, dacă nu am putea vorbi chiar de un soi de freudism la fel de non conformist, Doina fiind un personaj „bântuit” de anumite vise „repetitive ce păreau la un moment dat să fi pus stăpânire pe” ea, părinţii cheltuind destul de mult pe şedinţele ei de psihoterapie.
Sunt şi personaje secundare memorabile (poate şi pentru că iniţial s-a vrut o carte de proze scurte, dacă nu mă înşeală memoria), precum acel Andrei, prima iubire a Doinei, un fel de Peter din „Heidi”, răpit (probabil) de iele, Clara, studenta sinucigaşă, fiinţele mitologice având rolul lor bine gândit în economia cărţii, fiind numite ba iele, „zâne de păpădie”, „nimfe”, mai apărând şi spiriduşi, uriaşi…
Oarecum, cei doi, Doina şi Matei, se potrivesc (şi) pentru că au avut sau au acces la lumea sau lumile paralele sugerate („ambii părinţi experimentaseră stări similare”, p.100), visele fiind o poartă către altă realitate… În al doilea text, „Miros de toamnă”, Matei, încă un copilandru, prinde „o zână”, care rămâne condamnată să rătăcească printr-un cimitir, până este reîntâlnită de către erou, după zece ani, ea revenind însă, cititorul trebuind să fie atent şi să se reîntoarcă chiar şi la primul capitol, pagina 80 fiind deosebit de importantă pentru înţelegerea sugestiilor… Sau poate este doar visată… din nou!? Nu se intră în amănunte, explicaţii, totul este mai mult sugerat (ca în toată cartea), câte o frază, uneori scurtă, dă chei pentru posibile interpretări. De pildă, ca să ne întoarcem la primul text, într-un coşmar, Doinei i se relevă faptul, oarecum faustian, că este nevoie de sufletul ei pentru a-şi salva copilul, bătrâna „continuând” rânjind, spunând despre copil că este „captiv între lumi”.
Iubirea celor doi – dar care iubire nu este aşa oare? – este şi ea „între lumi”, ajungând într-un fel să deranjeze (vechii greci se fereau să-şi arate fericirea pentru a nu-i face invidioşi pe zei!) pe… Stăpâna Apelor, care „dormise două secole şi ar mai fi dormit încă trei, însă conversaţia îndrăgostiţilor o trezise. Cuplul nu observă luminiţa sprintenă care se agita decolo-acolo, aruncând blesteme asupra lor:
– Cum îndrăzniţi să tulburaţi somnul Zânei Apelor? Ah, muritori… nefericită să vă fie dragostea! Să rătăciţi toată viaţa şi iubirea să nu vi se împlinească!” (p.40).
Uneori putem să ne gândim şi la fenomenul metempsihozei (sau la deviaţii ale acestuia), „uriaşa” care-i apărea în unele vise (tot repetitiv) putând fi şi „altceva”: „Povestea cu uriaşa mă neliniştea deoarece se derula cu o precizie de peliculă de câteva săptămâni. Mă trezeam epuizată de zbuciumul eroinei mele, ca şi cum, la un moment dat, ne-am fi contopit fără să ne dăm seama. În unele dimineţi, când visam episoade în care oamenii aruncau cu diverse obiecte în uriaşă pentru a o izgoni, mă trezeam cu vânătăi pe corp. Matei, încercând să mă liniştească, le explica prin partidele de sex nebun, însă eu ştiam că nu e aşa.”
Alternanţa italicelor şi a caracterelor normale ajută cititorul să se descurce în acest labirint, vârtej de carte, mai că ai fi ispitit să spui „carte-zână”, dacă nu chiar „Carte-femeie”, praf de iele, Geraldine Ghineţ aplicând parcă şi tehnici de scenaristică, de cele mai multe ori „tăind” firul naraţiunii, când acesta pare să lâncezească…
Dacă Doina este sau nu o reîncarnare a unei zâne sau altceva rămâne să descoperiţi (sau nu) singuri… Cert este că nu avem de-a face cu o carte pentru cititori leneşi ori numai pentru zâne bune cum se întâlnesc doar prin basme. Eroina spune la un moment dat (p.95-96): „Eu nu sunt ceea ce crezi.” Oarecum şi cartea ar putea să fie astfel, poate cuprinzând (şi) amintirile unei zâne numite „Cea făr’ de Culoare”, nemeritându-i soarta de a fi închisă sub un borcan oarecare al uitării.
O carte care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze, cu personaje hipersensibile (Clara, la pag, 87, ne aduce aminte de balerina din „Black Swan”), în care relativitatea spaţiului şi a timpurilor este personaj central, în care realitatea se topeşte deseori, nu numai în scenele erotice, într-o magie care acum chiar ne este imposibil de definit.
Dar poate autoarea chiar este şi ea o zână care mai că ar îndrăzni să mărturisească câte ceva despre incredibil şi imposibil!

a.g.secară

Advertisements
Standard
A. G. Secară, Galati, Necategorisite, Proiect, Safe and Wild, Simona Andrei, Vernisaj, Whatever

Water & Ice bucket challenge reloaded la Galaţi (ecou la ERR!!!)

10717747_530540390414001_81866193_n(parţial avancronică de vernisaj, parţial cronică de vizionare)

Ca şi la cealaltă expoziţie a Simonei Andrei la care am colaborat cu drag, am ştiut doar o parte din ceea ce urma să fie… Mitologie celtică, spiriduşi, zâne, coarne, aşa trebuie să fie! Dar n-a mai fost să fie… aşa!
Am ştiut, cert, că o să fie un subiect delicat. Şi sensibil. Dar şi obscur…
Între greşeală, dorinţă, suflet şi trup sunt legături primejdioase sau nu care filosofic sau literar, te pot trimite în multe direcţii: de la Gh.Crăciun, cu „Trupul ştie mai mult”, Guido Giacometti cu „Tăcerea trupului”, Julius Evola cu „Metafizica sexului” ş.a.m.d.
Din ce am observat, Simona Andrei propune o vânătoare de suflete, de duhuri…
Reducţionist sau nu, trebuie să apăr unitatea dintre suflet şi trup, dintre err şi eros… dar nu trebuie să uit nici de Simona Andrei şi fotografiile sale!
„Errra” totuşi o provocare şi, poate mai corect, ar fi să încerc să scriu despre posibila reflectare a personalităţii artistului fotograf asupra operei sale sau… despre impresia asupra receptorului, în context actual, dacă tot a apărut în traducere şi la noi „Agonia Erosului” de Byung-Chul Han, prilej de a bate câmpii despre sincronismul esteticii erotice.
La prima vedere a fotografiilor Simonei Andrei din „Err” m-am gândit imediat, şi datorită blurului sâcâitor pentru bărbatul prea simplu care leneveşte în mine la „ Acest obscur obiect al dorinţei”, capodopera lui Bunuel din 1977…
Este în acest film o scenă care intrigă de la bun început: un domn pleacă cu trenul din Spania spre Paris. Iubita sa, bătută de respectivul domn, vrea să-l oprească, vrea nişte explicaţii. Ea este pe peron, trenul se pune în mişcare, domnul respectiv îi toarnă o găleată de apă în cap…
O astfel de expoziţie poate avea un astfel de efect: ca şi cum zeii chiar ar vrea să ne trezească la o anumită realitate. Impulsivă, viscerală.
Este o luptă cu o anumită ipocrizie, ca în toate filmele lui… Bunuel sau în gândirea Simonei Andrei. Avantajul artistului este că poate deschide aceste subiecte, nu fără anumite riscuri…
Deoarece, când vine vorba de… Eros şi erori, avem de-a face cu o bogăţie nemaipomenită de legături primejdioase sau nu. Şi dorinţele, ca nişte iele – păpuşărese, ne mânuiesc cum vor, dacă nu la propriu, măcar minţile ori visele…
Filmul, după o sursă de pe net, ar urmări teoria lui Freud, conform căreia bărbatul şi femeia sunt înconjuraţi de fenomene inexplicabile, absurde, ireale şi ciudate, acestea fiind prezente şi în cazul relaţiei dintre cei doi protagonişti ai filmului : Mathieu (Fernando Rey) şi Conchita (Carole Bouquet şi Angela Molina).
În această variantă a expoziţiei, bărbatul aproape ar lipsi, dacă nu i-am intui Dorinţa. Şi dacă nu sunt eu (cumva) Vocea ei!? Dar, la urma urmelor, ce ne dorim de fapt? Se întreabă şi scenaristul filmului lui Bunuel (dacă nu chiar Bunuel, deoarece scenariul este scris în colaborare cu Jean-Claude Carriere, după romanul „La Femme et le Pantin” de Pierre Louÿs), şi Tarkovski şi atâţia alţii…
Femeia din film zice la un moment dat: „De ce insişti să facem dragoste? Eu te iubesc şi aşa!”
Bărbatul răspunde: „N-aş putea sta lângă o femeie fără să o iubesc la nebunie!”
Să punem semnul egal între dorinţă, act şi nebunie? Să asociem destinul cu toate acestea? Sau vom spune doar că este un joc al Plăcerii sau doar plăcerea Jocului!?
Un alt personaj din film, un pitic care se autoprezenta profesor de psihologie la domiciliu, zice la un moment dat: „În subconştient ştim cu toţii că nu există destin!”
Să fie vorba despre un sfârşit al… destinului sau numai al ideii de destin?
Menţionatul Byung-Chul Han îşi începe un text astfel: „În ultima vreme s-a proclamat frecvent sfârşitul erosului. Azi, iubirea s-ar distruge din cauza libertăţii nesfârşite de alegere, a multitudinii de opţiuni, a coerciţiei optimizării. Într-o lume de posibilităţi nelimitate, iubirea n-ar fi posibilă. Deplânsă este şi răcirea pasiunii.”
Raţionalizând erosul, am putea murmura: „În subconştient ştim cu toţii că nu există Iubire!”
O iubire perfectă! Şi aşa ajungem să jonglăm mergând pe funia dintre depresie şi adevărata iubire, care poate avea câteva capete! Şi funia, şi iubirea!
Şi putem vedea fotografiile Simonei ca nişte replici ale realităţilor venind înspre noi aşa cum vine planeta (steaua nenorocoasă – dezastrul!) din filmul lui Lars von Trier, „Melancholia”. Nişte negative care pot exercita „o influenţă vindecătoare, purificatoare.”
Două dintre concluziile lui Byung-Chul Han ar fi că „la Platon, Eros este numit „philosophos”, prieten al înţelepciunii” şi că „fără eros, gândirea pierde orice vitalitate, orice nelinişte, devine repetitivă şi reactivă”.
Devenind „Err”, Erosul împărtăşeşte câte ceva şi despre ispite ( şi consumiste ), polemica dintre mister şi sexy, predică despre greşeli posibile, reverii şi fantezii, propunând spre reevaluare continuă expresia „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Şi mă opresc pentru a nu mă trezi şi eu cu o găleată de apă în cap! Aşa cum aproape se termină filmul la care m-am tot referit! Fiindcă femeia nu s-a lăsat mai prejos!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Elena Parapiru, Galati, Simona Andrei, Vernisaj

ERR – The Aftermath

10700693_1484577705138758_215027393685275554_o

10295080_1484577795138749_7761502155011405480_o

A ieșit bine. Am casa plină de flori. Deja legendarul trandafir galben pe care, nu știu cum se face, îl primesc de fiecare dată, de la persoane diferite, tronează în fruntea tuturor.
Încă mă gândesc la ce mi-a spus o doamnă antreprenor din America: construiesc avionul în timp ce zboară. Da, sincer, așa a fost, i built the plane while flying it. Este singura mea posibilitate. Când am decis să fac din ERR o expoziție nu aveam decât jumătate din fotografii realizate. Nu exista simeză, nu știam unde voi expune, nu nimic. Nici ERR ca idee nu ar fi fost dacă nu aș fi purtat o discuție, aproape întâmplător, acum un an, cu Roxana Georgiana, în care să visăm la oameni duși în lesă prin sufragerie (mulțumesc Roxana, era fix ce gandeam și eu de multă vreme). Dacă Roxana Dobre nu ar fi făcut din nou echipă cu mine pentru doua dintre ședințe. Dacă nu aș fi câștigat în timp încrederea unor femei absolut speciale, care au acceptat sa fie modele în acest studiu al feminității.
Spațiul care a găzduit ERR a apărut în momentul în care, povestindu-i Luminiței ce aș vrea să fac, mi-a propus direct și fără menajamente să expun în holul Hotelului Turist, cu acordul soțului ei, Mario. Nu ar fi existat simeza dacă, după ce am cumpărat necesarul de material, nu ar fi montat-o Basarab. Nu ar fi existat printuri dacă Gabriel Stanciu nu s-ar fi ostenit, în puținul lui timp liber, să transforme himerele mele din format electronic în fotografii palpabile (iți multumesc nu doar pentru asta ci și pentru perdaful din acel e-mail, îl meritam). ERR nu ar fi existat dacă, în ultima clipă, Cătălin nu s-ar fi suit pe scara aceea imposibil de înaltă, ca să vă putem întâmpina cu fotografiile expuse pe pereți, totuși. Dacă Elena, în dimineața vernisajului, nu ar fi fost lângă mine să mă ajute, inclusiv să mă hrănească, ca să nu pic pe jos. Dacă nu aș fi știut că am susținerea și încrederea unor oameni de cultură, Dan Basarab Nanu și A. G. Secară. Le mulțumesc amândurora pentru cuvintele rostite în deschiderea vernisajului.
Aftermath, ziceam. La vernisaj, Dan Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galați a declarat, din prima frază, inaugurarea celei mai noi galerii gălățene, Galeria Mario. Spațiul a fost plin, din nou am fost onorată, eu și echipa mea, cu prezența multor gălățeni, prieteni, cunoștințe dar și oameni noi. Vernisajul ERR a fost prilej de socializare, ma bucur enorm că v-ați simțit bine timp de aproape patru ore. Am primit un braț de flori. Am avut un feed-back extraordinar, fotografiile expuse au născut meditații personale asupra feminității, asupra păcatului și, de fapt, ce este și ce nu este păcat, a fost prilej de reevaluare a statutului femeii față de bărbat. Am primit confirmarea că sunt pe drumul cel bun, galeria urmează să capete și un statut juridic, ca să putem găzdui artiști așa cum se cuvine. Am primit doua propuneri de colaborare pentru alte două expoziții de fotografie. Din nou, fotografiile mele au inspirat poezie, imi pare rău că nu am putut rezolva cu montajul sunetului pe video, Adrian, îți rămân datoare.
Adică, mai pe scurt, ERR mi-a apropiat mai mult oamenii care, cu adevărat, sunt alături de mine, indiferent ce, și i-a îndepărtat definitiv pe cei care erau în viața mea doar pentru că le foloseam ocazional la satisfacerea orgoliilor.
Fotografiile postate sunt realizate de Adrian Mociulschi și Andrei Iliescu, vă multumesc fraților, stiu că a fost o noapte de muncă pentru voi. Le mulțumesc tuturor fotografilor prezenți la vernisaj, le mulțumesc poeților prezenti, presei, echipei Humanitas – colegele mele, artiștilor plastici, tututror care, prin prezența lor, au făcut ca seara ERR să fie una magică.

Standard
Elena Parapiru, Simona Andrei

Octombrie eu

„Ăsta a fost un pupic dulce?” mă chestionează şoptit Cristina, în timp ce îmi bumbăceşte faţa cu sărutări mici.

Ningând toamnă veşnică peste noi, shutter-ul aparatului se ascunde în galben-verde de octombrie cald.

Aflat în rând cu visele, zâmbetul Simonei ţine loc de tăceri străvezii, lăsându-mă cufundată în copilul care mi-e eu, nefiind vreodată a mea. Ci doar a Ei însăşi. Şi o respir cum este mică. O respir pentru că mă strânge sălbatic după gât, adunând soare în pumni şi lumină în şuviţe.

Unde ai început.

Şi când.

Ai fost cu mine de când am ştiut că nu sunt niciodată singură.

Iar eu ţi-am fost carcasă de scoică, ca tu să ieşi îndrăgostită de soare, luminând sub el, înmiresmând aerul din jur de căldură.

Acoperindu-mi în valuri faţa, părul Cristinei miroase a pădure. De deasupra norului de roşu, verde şi galben, din vegetaţie care se mistuie în curcubee calde, soarele îmbracă copilul în piele şi pe mine în foc.

Cuprinse în cerurile amiezii, ne pierdem sub dragoste de soare. Şi rămân să ard în lumini încă neştiute. Căci sunt octombrie şi mă mistui de dragoste de tine – schimbă-mi culorile, soare cu piele şi voce de copil mic.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

x

Standard
Aiurea, Jurnal de călătorie, Simona Andrei

Jurnal naiv de călătorie – Engelthal

1-O94A9762

1-O94A9767

1-O94A9770

Von Neudorf ne invită la moșie -Engelthal- undeva lângă Sibiu, la un concert într-o biserică evanghelică părăsită.

…Și vine un tractor să vă ia de la Buia. Unde este Buia? Mă uit pe Google Maps, e undeva la nord de Sibiu. Nu pare departe. Și totuși…
Până la Buia ne ia Alex. Dăm cafeaua pe gât, înșfăcăm bagajele și ne grăbim spre barieră. Plecăm. Dealuri, turle, cruci. Țiglă, acoperișuri și iar cruci. Buia e aici, coborâm. Mergeți de-a lungul strazii, faceți stânga și încă o dată stânga și lăsați mașina acolo. Ba bine că nu, disperă Alex, o las în centru, între biserică și alimentară, de aici sunt aproape sigur ca nu o fură nimeni. Apar și alți invitați, vine și tractorul. Trage după el o căruță cu roata din spate stânga dezumflată. Pe fundul ei sunt așternute paie iar din ele răsar o furcă și o lopată. Spre deliciul localnicilor, ne cocoțăm în remorcă, fiecare cum poate, pe laterală, prin spatele cabinei. Pornim, nu înainte de a trage o burtă zdravănă de râs, situația este inedita pentru orășenii de noi, inghesuiți printre paie si zdruncinați amarnic de roata beteagă care rulează în exclusivitate pe jantă. Drăcovenia amenință să ne răstoarne la fiecare curbă. O tipă scapă capacul aparatului foto și încearcă să-l găsească printre paie. Lasă-l, zice soțul ei, salvează-ți viața. Nu pot să nu mă gândesc la gazdă , mi-l imaginez savurând teroarea noastră din tractor si planuind momentul ca făcând parte din spectacolul care ne aștepta la Engelthal. Sau un performance amplu numit Getting to Engelthal. Probabil că mă înșel. Înaintăm în noapte, iarba zdrobită sub roțile tractorului începe să miroasă puternic a poveste. Pe nesimțite, se țese o magie între tehnologia defectuoasă și perfecțiunea mută și rotundă a dealurilor sibiene.

O94A9968

O94A9972

O94A9978
La Engelthal suntem întâmpinați cu pălincă. Cele cinci case împrăștiate în vale abia se mai văd in lumina asfințitului. Von Neudorf ne ia pe sus fără să ne privească în ochi: Haideți spre biserică. Hai că încep să cânte. Hai! Ne avântăm pe potecă. Urcă, coboară, ajunge. Un foc trosnește lîngă ușa bisericii, odată cu înserarea se lăsase și frigul. Intrăm în biserică. Așezați-vă pe unde puteți. Von Neudorf ne pregătise banchete înguste din lemn și perne. Ne așezăm și zumzăim între noi vreo 5 minute, după care se întâmplă ceva: pereții prind puls, sunt vii, bătuți cu degetele și palmele de către artiștii-cântăreți. O pornesc dinspre intrare și se opresc la altar, unde se îmbracă în cămăși tradiționale românești și încep concertul. Printre piese este și una compusă special pentru Engelthal, vale-ngustă blestemată. Totul sună bine, mă tot gândesc la noaptea de afară, la pălinca lăsată în urmă, la doruri (sunt destule), la…

1-O94A9780

1-O94A9783

1-O94A9784

1-O94A9796

1-O94A9797

1-O94A9804

1-O94A9823

Aici e legea junglei, decretează Von Neudorf. Fiecare doarme unde apucă. Apucăm în pod, nu înainte de a fi martorii celui mai inedit performance pe un text de Bukowski: There is loneliness in this world so great that you can see it in the slow movement of the hands of the clock…Claudiu, suit pe o construcție din lemn, pare că joacă din podul nopții, suspendat printre frunze de măr și stele. În sfârșit, ne înghesuim trei persoane într-un pat mare, cu tăblii vechi de lemn. Trag sacul de dormit peste cap, să mă apăr de curent. De jos, vorba și râsetele o continuă până spre dimineață. La un moment dat se contopesc cu tunetele și sunetul ploii pe acoperiș. Mă înfășor mai bine în sacul de dormit, respir cu nesaț praful din pod, este dulce și face a somn.

Pe la patru dimineața, cântăreții noștri ridică glasurile de jos: “Nooo looove looost!”…Indeed, no love is ever lost.

E poate prima dată în viață când regret ca nu am făcut sex în trei.

1-O94A9831
1-O94A9837
1-O94A9852 1-O94A9854 1-O94A9860 1-O94A9861 1-O94A9870
1-O94A9874 O94A9864 O94A9867 O94A9941
O94A9944
Standard
Sex, Simona Andrei, Tu-vă, Turism

Sex pe pod & împrejurimi

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (7)

Cei care invocă absolutul unor cuvinte precum întotdeauna, pe vecie, niciodată, doar tu, se vor împiedica în scurt timp și vor cădea cu zgomot în băltoaca relativității. Nimic nou. Mă uitam la acele lacăte prinse de faimosul pod al mincinoșilor din Sibiu. Acolo era minciuna. Îi și văd pe îndragostiții care și-au lăsat promisiunea prinsă-n fier de un pod, privindu-mă superior și cu dispreț pentru că eu nu pot să înțeleg dragostea adevărată. Ah, adevăr, alt absolutism, vag și periculos. Minciuna este în vorba aruncată iresponsabil în vânt când spui te iubesc doar pentru că urmează să te fuți, să spui da în fața unei instanțe doar pentru că urmează să-ți transformi nunta într-o uriașă chetă, minciuna este când faci un copil doar ca să țintuiești un bărbat lângă tine. Minciuna este să confunzi hormonii sau o afacere profitabilă cu un sentiment real. Nu îl contest, el există, este foarte rar, nu durează mult și tocmai de aceea este foarte prețios.
În rest există conștiința adulteră, un minunat for interior în care, cu toții, fără excepție, facem nu atât baie de trupuri cât baie de suflete, de ambitii, de posesivitate, un loc atât de sincer încât te sperie. Nu cer nimănui să admită că știe despre ce vorbesc. Doar să vă amintiți momentele când v-au alunecat ochii către femeia de la masa vecină. Când ați avut impulsul nebunesc de a face sex cu individul care s-a așezat în autobuz lângă voi. Momentul când ați realizat că este mai pervers să fuți mintea cuiva decât trupul.
Nu, podul nu s-a rupt cât am stat pe el, și am trecut de vreo patru ori peste el (Tudor, dintre toți oamenii de pe fața pământului, mă bucur că am trecut amândoi pe acolo). Poate doar pentru că, de la o vreme, am încetat să mă mai mint singură. Mi-am asumat alegerile. Sunt perfectă fix așa cum sunt și toți oamenii pe care mi i-am dorit au fost ai mei, într-un fel sau altul.
Nu cer nimic. Nu promit nimic. Sunt cea mai amară realitate inventată. Sunt cea mai dulce minciună posibilă. Trebuie să mă iubești fix așa cum sunt. Pentru că și eu fac la fel, te iubesc așa cum ai nevoie, nu cum te taie capul. Ceva din mine va fi mereu un Gică contra care aleargă în curul gol de-a curmezișul unui stadion arhiplin, agitând o pancartă cu mesaj reacționar. Asta cât timp nu mă dau cu ruj, zâmbesc frumos și fac morală, la o cafea, pe spinarea altora.

PS, foarte fain Sibiul, revin cu jurnal de călătorie.

Text & foto Simona Andrei.

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (1)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (2)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (3)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (4)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (5)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (6)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (8)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (9)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (10)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (11)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (12)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (13)

Efect secundar Sibiu podul mincinosilor (14)

Standard