A. G. Secară, Safe and Wild

Hai să naufragiem!

scan0077

 

– Carte pentru când te îndrăgosteşti. Nu din nou! –

Moto:

„Eşti geneză, sunt efect sadea,
sunt graţie ţie, eşti cauza mea.”

Vladimir Drăghia

Tocmai mă apucase o criză oarecare şi visam la un naufragiu pe o insulă poezie – am vrut să spun pustie!? – ( s-ar putea ca robinsonismul să fie o variantă de bovarism masculin!), când am citit o carte…
Şi în acea carte este un poem intitulat „Trag linişte în piept”, care începe aşa: „Am naufragiat pe o insulă dintr-un material ciudat;// nu e nici tristeţe, nici dorinţă, nu e nimic din cele cu care deja m-ai învăţat.// De data asta e o insulă pustie, dintr-un soi de compozit inert, blazat. E un teren acid, arid, accidentat, dar, culmea, plat!// (…)// O insulă pe care nimeni pe nimeni n-are.”
Cartea este de poezie, este „Dragoste n-are plural” şi este a lui Vladimir Drăghia, probabil mult mai cunoscut ca actor…
În acel poem al naufragiatului, se ajunge la mijirea „din ochi” a unui plan de evadare… Şi prin poezie, şi nu oricare, omul Vladimir, îndrăgostitul, reuşeşte…
Poemul de care am scris până acum este mai grav, cu inserţii filosofice (sau aproape), cu versuri având valoare de aforism, precum penultimul „De dragul de-a iubi, pierd motive să iubesc”…
Dar adevărata savoare este dată de poemele care sunt cu adevărat de dragoste, chiar şi acelea de mică mojicie (asumată, măcar pentru „cinci minute”), trimiţând gânduri nedisciplinate către un Emil Brumaru, dar Drăghia e aproape cuminte… Cunoscătorii (lui Julien Ospitalierul) ştiu de ce!
Dar versul (care este şi el mai mult o constatare) care m-a făcut să fiu instant fan Vladimir, a fost „Nu sexul, dormitul împreună mi se pare cel mai intim dintre acte!” Probabil este de vină… vârsta (mea)! Este din poemul „Când ne întindem, de fapt ne căutăm”…
Multe versuri te mai fac să-ţi aminteşti şi de un Daniel Bănulescu, cu acel „te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”… Poate şi de Iulia Militaru, cea din „Marea Pipeadă”.
Aproape eco şi ironic, te mai poţi îndrăgosti de candoarea de mic prinţ (Florin Piersic Jr. zice de „forţa unui copil neşlefuit”) a autorului, citind… „Ironie”: „Ironie este atunci când desenăm copaci/ pe foi moarte de hârtie;/ sau poate,/ când deschidem şi ne bucurăm de-o carte,/ un copac zâmbeşte şi îşi spune împăcat:/ există viaţă după moarte.”
În stânga poemului, de fapt a tuturor poemelor, grafica mai mult decât inspirată a Andrei Iulia Margină, la „Ironie” fiind o înşiruire de titluri de cărţi, înşiruire în formă de arbore, unde găsim şi „Crimă şi pedeapsă”, dar şi amintitul „Mic Prinţ”, citat în „Cum să fac să-ţi fiu pe plac?”: „Limpede nu vezi decât cu inima”…
Unele texte pot fi adaptate (sau chiar sunt gândite pentru asta) pentru a fi cântate. De pildă, „Mai ştii”, p.29, unde pianul şi vocea sunt rezervate Monicăi Odagiu ( a se vedea pe youtube!): „Mă tot gândesc la suflet, tu cum crezi că arată?/ Ce formă are?/ Ce gust?/ Ce rost?/ Mai ştii când îmi spuneai că e de ciocolată?”
Rezultă şi „o ştiinţă a sufletului” lirică, nici ca la Inarritu sau, dacă vreţi, Arriaga, dar putând purta un titlu ca „21 de grame”, aducând aminte şi de ludicul Sorescu: „Tot vorbim de suflet, dar nu ştim cum arată;/ nu ştim nici formă, gust, nici sex; este băiat sau fată?/ (…)/ îmi permit a spune că sufletul poate fi hrănit cu pâine.// De dragul poeziei, să scăpăm de formă şi să ne gândim c-ar fi… un abur. Un abur care/ când mă îndrăgostesc, sare prin piept cu ţopăieli/ de cangur?” ş.a.m.d.
Schematic, am putea împărţi poemele din carte în scurte şi… lungi. Pentru cele scurte, poate exemplar ar fi „Regret! Cresc! Promit!”: „Trec anii şi-aştept prea răbdător să îmi treacă/ pofta asta acră de dulceaţă de carne macră./ Mi-e poftă de dor-de-tine, de poftă de noi,/ mi-e gol în stomac de fluturi cu zborul greoi,/ Mă pierd de mine şi-ncerc cu dinţii să trag aşa,/ în derivă, de tot ce mi-e pe lume mai drag.”
Dintre poemele „lungi” am putea începe cu „Cai cu cornete de îngheţată înfipte-n frunte”, în care se înfiripă dialogul cu fiinţa iubită, reflectând o lume care poate fi şi cea a poetului: „Tu ai o lume doar a ta,/ cu anotimpuri personalizate, după bunul plac, în ea. Douăzeci şi ceva de feluri de primăveri şi cam tot tot atâtea veri… (…) În lumea ta, hingherii, huliganii şi maneliştii nici nu s-au inventat. (…) Cu nuanţe încă nedescoperite şi colţuri perfect drepte, rotunjite, lumea ta, redusă matematic, simplificată, în ochii mei arată cam aşa:// Utopia + Narnia + Atlantida + realul fabulos + de n ori, aleluia!”
Distanţarea de un Emil Brumaru poate vine şi de la convingerea că „Nu suntem carne, oase, sânge, păr şi unghii. Suntem suflete, spirite, sentimente, suntem minuni!” Dar suntem şi îmbrăţişări perfecte, adică „două-trei-mini-potriveli-din-fund” (p.9)!
Negând oarecum timpul, Vladimir Drăghia nu neagă, probasibil, existenţa unor universuri paralele, în care poate iubim mai mult. Şi mai bine: „Vreau clipe fără de sfârşit. Vreau prezentul în doze infinite!” Aşa scrie el în finalul primul poem din carte, primul poem scris, după cum aflăm din pseudo-prefaţa de la pagina 4.
Întrebându-se şi de ce s-au mai inventat cuvintele, mai că înţelegi că omul acesta chiar a iubit, adică a trăit măcar „o poveste demnă de nici un cuvânt.” În care se muşcă inimi de turtă dulce, în care rămân în urmă mormane de cuie teşite, ruginite, menţionatele dulceţuri de carne macră (yammiii, yamiiiii!), dependenţa de nectar şi de declaraţia şi din ură: „Stau în faţa ta şi îţi mărturisesc:/ mă dori! Mă faci să-ţi spun cu ură: te iubesc!” dar şi declaraţii aproape epigramatice: „De ce să mint, ai şi defecte./ Dar…/ şi ele sunt perfecte…”
Şi încet, încet, te poate cuprinde entuziasmul şi mai că ai cita în întregime poeme precum „Pitici şi tone de culoare”, „Conspiraţie murdară şi minciună!”, „CPLDTN” ori „Pentru că poezia”! Şi, deşi îl vezi gladiator al iubirii, prin „arenele” din poemul de final, „Frânturi de gânduri fără stăpân” (adeverind că poemele de dragoste adevărate sunt adevărate doar dacă-s „scrise-n tandem în aşternuturi” (chiar şi numai de hârtie, monitor, cerneală şi umbre), mai că ai şi striga:
Vladimir Drăghia să nu mai scrie altă carte de poeme de dragoste! Astfel de cărţi nu au plural, pardon, mai multe volume!
Să se apuce de proză sau de teatru! Să arate că amorul are şi plural: amoruri!
Dar nu înainte de a-i mulţumi că ne-a adus aminte:

„Magie nu e când scoţi un iepure din pălărie!//
Magie este când te îndrăgosteşti! Când fără frânghii,/
pârghii sau alte hardughii, pur şi simplu levitezi!”

a.g.secară

 

P.S. Nu în ultimul rând, în ziua de 27 septembrie, la Librăria Humanitas Galaţi, orele 17, va avea loc lansarea volumului “Dragoste n-are plural”, în prezenţa autorului!

Advertisements
Standard
A. G. Secară, Căprioare, Safe and Wild, Turism, Whatever

Când Anna Karenina (ori Siberia) c’est moi…

scan0067(Nu numai despre sufletul rus!)

Poate exagerez. Cu siguranţă, Lev Tolstoi nu a spus precum „vărul” Flaubert. Poate nici subsemnatul nu a spus vreodată că Anna Karenina c’est…lui. Poate doar vreo prietenă de-a lui.
Dar poate că Pavel Basinski a spus că Lev Tolstoi este chiar el. Mai ales după ce s-a documentat şi a scris cele aproape 550 de pagini ale non-conformistei monografii a unei… fugi de acasă. O fugă-mască în spatele căreia stă adevăratul Lev?
Dar dacă este şi monografia unei căsnicii!?
Răscolind jurnale, mai mult sau mai puţin intime, scrisori, citind şi recitind Opera, presa vremii şi câte şi mai câte (printre care şi ce au mai scris alţii despre Tolstoi), Pavel Basinski a publicat o carte în 2010 care a ajuns azi la zece tiraje (probabil în Rusia lui Putin, că nu prea rezultă clar din prezentările apărute pe coperte şi în interior. Dar aceasta, ca şi premiile, contează, interesează cel mai puţin!).
Pe (probabil) toţi (asta dacă nu bravăm prea mult) ne interesează… Mântuirea! Şi implicit Raiul!
Şi atunci… de ce să fugi din Rai?
Dar oare ce înţelegem prin Rai?
Sau oare de ce să spui că Lev Tolstoi, bătrân (82 de ani), după 48 de ani de căsnicie (adică aproape 50, pentru cei căsătoriţi de curând ori încă NE), vrea să fugă de lângă îngerul de nevastă? Să ştiţi că era aceeaşi nevastă de 48 de ani, ca să înţelegeţi mai bine!
Dar oare n-a fugit Lev (Leul) oare şi mai devreme?
Adică n-a fost el ispitit? Dar oare cine nu a fost ispitit cu o fugă sănătoasă de acasă? Ca să o fac pe inocentul, de la Tom Sawyer încoace! Că Ulisse n-o fujit d-acasă, s-o dus la răzbel, mamaie!
Pe inocentul, oarecum, dacă nu chiar pe provocatorul, o face şi Pavel Basinski, când scrie: „Cei care s-au ocupat de biografia lui Tolstoi au remarcat trei evenimente care i-au influenţat cursul vieţii, dar, nu numai atât, i l-au schimbat radical, i l-au întors cu o sută opt zeci de grade. Acestea au fost căsătoria, transformarea în plan spiritual de la sfârşitul anilor 1870 – începutul anilor 1880 şi plecarea de la Iasnaia Poliana.” (p.157)
„Plecarea de la Iasnaia Poliana” ar fi… fuga din rai!
Dar comparatistul rus pune în balanţă alte evenimente: plecarea în Caucaz, campania militară de la Sevastopol, moartea fratelui iubit, spaima de moarte, moartea timpurie a celor mai iubiţi copii (a avut 13, i-au murit prematur 6!). Toate acestea, după Basinski, ar conta mai puţin decât cele trei enumerate mai sus! Şi dacă mă mai gândesc şi la afurisirea, excomunicarea din partea Bisericii şi la „diavolul gloriei pământeşti”, la care se gândeşte orice scriitor sau, mai ales, orice scriitoraş!
O.k.!
Revenind la o altă întrebare pusă mai sus („N-a fugit oare şi mai devreme”, măcar cu gândul), (răspund prin) Pavel Basinski detaliază într-un subcapitol intitulat „De ce a fugit Părintele Serghi?”…
Acum să nu mă întrebaţi cine a fost „Părintele Serghi”!
O povestire de-a lui Tolstoi, nu? Având „sufletul, adică ideea centrală, nu în motivul de suprafaţă al fugii părintelui Serghi, ci cauza profundă a retragerii lui din lume.” La pagina 59 se adaugă, conform firului raţionamentului: „Nu, Tolstoi n-a plecat de la Iasnaia Poliana numai ca să scape de tensiunile din familie şi să ducă o viaţă simplă. A plecat sau a fugit de diavolul gloriei pământeşti, a vrut să scape de oamenii care îşi manifestă prea strident dragostea şi ura – n.n. la el la conac era un adevărat pelerinaj! – , făcându-l să sufere şi să-şi dorească să ajungă un bătrân nebăgat în seamă. În „Părintele Serghi”, terminată în anul 1898, cu mai mult de zece ani înainte ca el să dispară de la Iasnaia Poliana, se gândise la o faptă ieşită din comun, îşi imaginase o dispariţie foarte originală la prima vedere, dar, de fapt, experimentată de secole, care să nu-i sporească gloria, ci să-i anuleze fosta măreţie şi falsa sfinţenie.”
Ei, bine, fostul prinţ Kasatski, călugărit, ispitit de femei, alege să dispară… în Siberia!
Şi dacă totul ne este deconspirat după nici 60 de pagini, atunci… cu ce o să ne mai răsfăţăm în restul de 500?
Oare bătrânul Tolstoi chiar voia să ajungă… în Siberia?
Oare sufletul rusesc, arhetipul, nu tânjeşte mereu să… se retragă pentru totdeauna în Siberia? Dar nu înainte de a îneca întreaga lume în votcă, zacuscă, castraveţi muraţi, batog uscat, icre negre, borş (de putină!?), nu înainte de a săruta pe gură întreaga umanitate şi de a trage ţacă Morţii precum Ivan Turbinca!?
La urma urmelor, cu iubirea de oameni nu te joci şi de la al patrulea borcan de votcă, distincţia dintre puritate şi desfrâu este cam greu de făcut!
Cam de aici o să reluăm firul discuţiei…

a.g.secară,
între două ceaiuri la Librăria Humanitas Galaţi

Standard
A. G. Secară, Reacție adversă, Safe and Wild, Turism, Whatever

Gogoşi şi gogoaşe…

10614203_10203537341526451_8103943913695509335_n 10570256_10203537297125341_7726789917697378624_n 10639523_10203537333726256_6345971797099790535_n 10606113_10203537289085140_599805568355079019_n 10646792_10203537370887185_3069224033087908125_n 10409623_10203537419928411_9199796971223512911_n 936683_10203537413408248_8238358756081413438_n 10626642_10203537431608703_4363806079330778651_n 10629705_10203537379767407_5440678701017493778_n 10653739_10203537388407623_398236723012625119_n 1492591_10202001365208003_621307994_oNe-am obişnuit cu gogoşi (varianta corectă în DOOM) şi cu gogoaşe, care mai de care mai furioasă sau înfuriată! Doar suntem o ţară de gogoşi şi de gogoaşe! Adică gogoşul e nemulţumit şi furios!
Iată că pot fi şi gogoşi fermecate!
Ca-n iubiri ori ca în politici! Ca aşa-i în tenisul de gogoşi!
Vine electorata acum, pregătiţi-vă sacoşile (corect sacoşele!) să luaţi iar plasă! Sau plase! Please!
Asta dacă mai aderaţi la realitatea lor! Că a Noastră e mai mare! Şi mai frumoasă, are şi ceva vise reale! Dacă se poate aşa ceva!
Şi mai vine şi vremea culesului!
Cică anul acesta avem poamă puţină! Adică struguri, bre! Şi vinul n-o să mai fie ca pe vremuri! Dar vor veni şi ajutoare! Zahăr, mălai, pastramă…
Şi-om mai duce-o până la toamnă!
Unii tot se vor muta! Mai sus, mai bine…
Şi va veni marfă nouă!
Chiar şi second hand!
Dar dacă există reincarnare, oare la a câta mână suntem!?
Parcă aş prefera lumile paralele, în care poţi face declaraţii, de genul „Probabil aşa fiind dat să fie într-una din lumile paralele în care trăim, trebuie cumva să te cer cuiva de iubită sau trebuie doar să te întreb dacă vrei să fii iubita mea”!
Dar acestea sunt replici dintr-o piesă care se scrie acum, cu eroi care se hotărăsc să fugă în lume, cu o căruţă furată de la o pereche, un bărbat şi o femeie care probabil nu au auzit de Lelouche.
Şi lui Lelouche nici că i-ar fi păsat!

Dintr-o realitate oarecum paralelă,
a.g.secară!

Fotografii făcute cu telefonul modest din dotare.

Standard
A. G. Secară, Safe and Wild

Superboy de Sulina

copilul deltei

Liviu Chifane – Copilul Deltei, Ed.Datagroup, Timişoara, 2014.

„Unii ziceau că băiatul avea coadă de sirenă şi se strecura prin adâncurile apelor ca un peşte, trăind acolo, într-o grotă de marmură; alţii ziceau că are colţi de mistreţ cu care rupe plasele şi capcanele pescarilor lacomi; alţii nu ezitau să spună că toate animalele bălţii îl ascultau şi dacă le poruncea se lăsau prinse sau se scuturau scăpând din mâinile oamenilor.”

Ceea ce aţi citit mai sus este un fragment dintr-o carte nouă, o carte de debut a unui tânăr scriitor (născut la 23 august 1982) care a copilărit la Sulina. Genul, deloc facil, aventuri pentru tineret. Un eco basm, dacă vreţi, cu un super erou, Laurenţiu Popa, de numai 14 ani, care, neştiind probabil prea multe despre „Into the wild”, „Survival run”, o ia, totuşi, pe urmele lui Christopher Johnson McCandless ori Bear Grylls, învăţând să supravieţuiască în Delta Dunării, transformându-se încet, încet, dar parcă totuşi prea repede, într-un adevărat luptător cu braconieri de temut, oameni răi în adevăratul sens al cuvântului, pe de o parte, iar pe de altă parte, într-un erou salvator de vieţi omeneşti…
Dacă la credibilitate s-ar mai fi putut lucra (prin două, trei puncte esenţiale), fiind însă vorba despre o poveste (un „rege”, director de cherhana, îi dă voie fetei eroine să-şi aleagă soţul – aceasta într-o poveste din poveste), poate deja suntem prea maturi!
Punctul forte al cărţii este, pe lângă aventurile propriu-zise (amintind şi de personajele lui Mark Twain ori, dacă vreţi, „Fiul munţilor” al lui Petre Luscalov!) şi prietenia deosebită dintre băiat şi un câine (dacă nu punem la socoteală şi un iepuraş simpatic!), descrierea mai mult decât credibilă (deoarece tot am deschis discuţia şi despre credibilitate) a Deltei, oraşului Sulina (la un moment dat apare şi un sat) şi a societăţii de acolo…
Când nu se ia prea în serios şi mai şi ironizează (cum este cazul apariţiei televiziunilor care au aflat de supererou), paginile chiar au un farmec aparte, deosebit de potrivit genului!
De ce ajunge un băiat de 14 ani, altfel deosebit de cuminte, cel puţin faţă de ceilalţi trei fraţi ai săi, să fugă de acasă şi să-şi rişte viaţa, vă vom lăsa să descoperiţi, aici fiind iarăşi un punct împlinit: schiţarea relaţiilor dintr-o familie destul de obişnuită din oraşul denumit de către Jean Bart Europolis!

Text: A.G. Secară
Foto: Simona Andrei

Standard