Necategorisite

Texan şi/sau ortodox. Altfel despre convertiri, dar nimic despre Dallas şi J.R.!

Paul Siladi – Ortodoxia în Occident: 10 convertiri, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014.
ortodoxia-în-occident-10-convertiri
Înainte de a trece la lectura propriu-zisă a unei cărţi, nu te poţi opri să nu frunzăreşti volumul… La interviul cu dr.Samson Ryan Nash se scrie acolo că nu trebuie „să întrebi niciodată un bărbat dacă este texan sau nu”, deoarece dacă este texan îţi va spune el imediat, iar dacă nu este îl pui pe bietul om într-o situaţie jenantă. Cam la fel aş zice, adică tot cu umor, şi despre creştinul ortodox sau mai ales despre cei convertiţi la ortodoxie, exagerând, desigur, şi despre care este vorba în volumul coordonat de către Paul Siladi, doctor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca…
Este o posibilă bună captare a atenţiei, aceasta dacă nu eşti cumva pasionat de subiect (mai mult sau mai puţin), unul cât se poate de serios, ţinând cont că mai ieri, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Sanctitatea Sa Papa Francisc I, aflat la Istanbul la Invitaţia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, pleda pentru o mai grabnică re-apropiere, dacă nu chiar reunire a Bisericilor, ceea ce ar însemna, exagerând iarăşi, o convertire în masă de toate părţile…
Desigur, contează cum va lucra Sfântul Duh, ţinând cont şi de felul în care aprecia incompatibilităţile „sistemelor” unul dintre intervievaţi, Pr.Gabriel Bunge, un sceptic, şi mai ales un ecumenosceptic, care spune despre cele două Biserici despărţite de la 1054 că ar fi ca „Macintosh şi Windows înainte de a se face sacrificiile necesare pentru a deveni compatibile.” Se mai întreabă Bunge, în anul 2012: „Dar cine ar fi astăzi în stare să facă acest sacrificiu, din partea Romei, spre exemplu…”
Acest început de cronică de carte subliniază într-un fel că nu este vorba doar despre convertiri în cele zece interviuri şi câteva fragmente din autobiografia savantului Jaroslav Pelikan, ci mai ales despre „Ortodoxie ca fire a omului”, despre aflarea lui Hristos şi trăirea plenară în El, după cum sintetizează Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, cel care binecuvântează apariţia tipografică la care ne referim aici.
Primele interviuri chiar pot fi considerate şi un fel de introducere la problemele Bioeticii, care s-a dezvoltat în Statele Unite, fiind susţinută de familia Kennedy, care a vrut o moralitate fără Biserică, pe urmele unui Kant sau Rawls, după cum aflăm de la acelaşi dr.S.R.Nash (p.59).
Subiecte delicate, precum convertirea intelectualilor sau gradul de impostură şi minciună din cultură, sunt abordate în discuţiile spumoase, dar pline de înţelepciune. Spune un T.H.Engelhardt jr.: „Să converteşti un intelectual este foarte greu, pentru că intelectualii se iubesc pe ei înşişi foarte mult.” Sau dr.Daniel Hinshaw: „Întreaga noastră cultură este o minciună. Priveşte doar consumul, dorinţa de a acumula şi a ne preface că moartea nu este acolo.” (p.77) Într-un fel, societatea de consum nu vrea să ştie de suferinţă, deşi poate face profit şi din aceasta. Dar pentru un ortodox, cum este părintele Matthew The Poor Man, citat de acelaşi Hinshaw, „nu există nimic mai frumos decât a fi în prezenţa unui om care suferă, probabil doar a fi alături de un muribund.”
Ca orice realizator de interviuri, Paul Siladi joacă şi rolul avocatului ştim noi cui, punctând: „E ciudat să spuneţi despre un loc în care oamenii aşteaptă moartea că este un loc frumos”; „E împotriva a ceea ce ştim, a ceea ce simţim”, deşi ştie şi citează ceea ce spunea Paul Claudel: „Hristos nu a venit să ne elibereze de suferinţă, nu a venit nici măcar să dea suferinţei un sens. A venit să umple orice suferinţă de prezenţa Lui.” Dar oricine a făcut un interviu ştie că uneori trebuie să o faci pe neştiutorul, fără a jigni inteligenţa cititorului, ori, mai grav, a interlocutorului.
Pentru că Ortodoxia este soră bună cu paradoxul, în introducere se arată în ce constă acesta în ceea ce priveşte fenomenul convertirii: „pe de o parte, se afirmă natura misionară a Bisericii, iar pe de altă parte se refuză elaborarea unor strategii misionare complexe, care să coboare mesajul lui Hristos pe tărâmul manipulării psihologice şi ideologice, lăsându-se în felul acesta neatinsă libertatea Duhului, dar şi a oamenilor.”
Una dintre concluzii ar fi că monahii şi convertiţii sunt un fel de eroi, de aceea şi aura de atracţie pe care o au aceştia, ca şi eroii din istorie sau legende.
Ceea ce presupune multă rugăciune, schimbare a inimii, bucurie, cântec şi… umor, după cum observă şi Steinhardt în jurnalul său: De pildă Engelhardt (p.35), care subliniază că America are o mai veche Biserică ortodoxă, faţă de cea a urmaşilor emigranţilor ( se subliniază chiar că Biserica Ortodoxă Americană este una a convertiţilor! –p.36), deoarece aleuţii şi inuiţii au cunoscut, în Alaska, de mai bine de 200 de ani Ortodoxia: „Eu sunt cel mai rău cantor din Biserica Ortodoxă. Dar cânt. Celălalt om care cântă împreună cu mine este un negru, de vârsta mea, fost baptist. Este al doilea în clasamentul celor mai răi cântăreţi din Biserica Ortodoxă.”
Unii dintre intervievaţi sunt medici sau filosofi. Sau şi una şi alta, precum Engelhardt, care îl citează pe Papa Ioan Paul al II-lea, care, în nişte enciclice spune că „Europa s-a decreştinat pentru că filosofii au încetat să mai fie filosofi curajoşi”, găsind o posibilă cauză a crizei, atât cât este ea mai mereu, religioase, creştine, din Europa occidentală în primul rând. Oricum, concluzia convertitului este… clasică: mântuirea nu este făcută de filozofie ci de rugăciune, post, nevoinţă.
Într-o lume în care homo religiosus suferă sau doar cunoaşte schimbări care mai de care mai ciudate, în care convertiri sunt şi de o parte şi de alta, ca să ne exprimăm astfel, se poate ajunge uşor şi la o concluzie care să fie „convertirea noastră e mai bună, sau e singura bună”, în carte existând şi voci radicale, care declară fără ezitare că ecumenismul este născut mort. Este vorba de Pr. G.Bunge, care descrie îngrijorat cum călugări benedictini au mers în Japonia pentru a se forma ca maeştri ai meditaţiei Zen în mănăstiri budiste, cunoscând o abaţie în care erau călugări de diverse orientări, unul fiind pe linia Sfinţilor Părinţi, altul practicând zen, altul yoga iar un al patrulea reiki. Concluzia: „Puteţi să-mi spuneţi cum un tânăr, cu totul în ordine şi normal, poate să-şi afle calea sa în acest haos?” (p.123).
Un alt convertit, profesorul Karl Christian Felmy (devenit Părintele Vasili) are altă viziune: „Poţi să fii ortodox din toată inima, fără să respingi tot ce nu este strict ortodox.” (p.111). După el, convertiţii sunt foarte diferiţi, dar se poate învăţa de la cei care ştiu de ce au devenit ortodocşi.
Care, după mine, oricum privesc altfel decât din interior fenomenul: Dr.Nash are curajul de a pune degetul pe răni diverse – „Teama mea este că în Ortodoxie apare adesea complexul de inferioritate (…), teama mea este că prin dorinţa e a fi în Uniunea Europeană, dorinţa de a deveni tot mai vestici, dorinţa de a o lua pe calea umanismului (care în realitate este hedonism), românii ar putea sărăci spiritual. Chiar spiritul, care ne face atât de bogaţi, ar putea fi pierdut în căutarea altor tipuri de bogăţie.” (p.62).
În altă ordine de idei, volumul este şi o altfel de abordare a istoriei creştinismului,cu prezentare a unor diverse subtilităţi, precum cele ale Bisericii Anglicane, de pildă, la pagina 68. Dar mai ales este o fenomenologie a felului în care intelectualii se apropie sau sunt apropiaţi de o credinţă cu adevărat deosebită, dar deloc simplă. Hermann Middleton îl cita pe Părintele Serafim Rose care observa, prin anii ’70 că „uneori pentru cei convertiţi la Ortodoxie este o ispită foarte mare să o folosească drept cale spre altceva. Ei vin din medii eticiste, cu multe constrângeri morale impuse de diferitele forme de protestantism sau de catolicism. Când găsesc libertatea din Ortodoxie, se simt eliberaţi, dar nu stau să-i descopere adâncimea. Aceasta este una din problemele convertiţilor: după ce au descoperit credinţa trebuie să o adâncească şi să o însuşească personal, iar pentru asta este nevoie de o viaţă întreagă şi poate că nici aceasta nu este de ajuns. E nevoie de mulţi ani pentru a trece de la o credinţă intelectuală către una a inimii.” (p.97).
Şi dacă este vorba să se facă şi o continuare binecuvântă a cărţii, poate intervievaţii să fie scriitori, artişti plastici, iar moto-ul să fie din relatarea Părintelui Picu Ocoleanu despre convertirea profesorului Felmy: „…care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv, în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.” (p.156).

a.g.secară

Advertisements
Standard
A. G. Secară, Necategorisite, Safe and Wild, Simona Andrei, Whatever

Cartea pe aripi de zâne…

Geraldine Ghineţ – Luna ielelor, Ed.Phoebus, Galaţi, 2013.

scan0005

Un micro-roman non-conformist propune scriitoarea Geraldine Ghineţ, cunoscută până acum doar ca poetă, salutată călduros în acest rol de către un Liviu Antonesei.
Cartea începe în forţă, anunţând-o pe Geraldine Ghineţ ca pe o posibilă Daphne du Maurier sau o urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu: o bătrână misterioasă, pe o plajă, pare a provoca un atac al pescăruşilor asupra unui copil. Şi pentru că am dat nişte nume, căzând iar în ispita comparatismului, mai dau trei: Blecher, Mateiu Caragiale şi St.King, deşi părţile de memorialistică indirectă te pot duce cu gândul şi la Ionel Teodoreanu sau Simona Popescu din „Exuvii”. Constructori de lumi (literare), de atmosferă… Unde fantasticului i se dă ceea ce este al lui.
Geraldine Ghineţ este, în felul ei, un magician (dar nu în sensul de circărie ori ca la John Fowles!): nu numai, după cum observă Cezarina Adamescu în prefaţă, pentru că dă magiei ceea ce este al ei, magia şi descântecul fiind la ele acasă. Dar chiar dovedeşte că arta cuvântului poate exista, cu toate slăbiciunile acestuia! Şi că se poate povesti ceva, de pildă o poveste de dragoste, total altfel decât am fi obişnuiţi… Aceea dintre Matei şi Doina, un cuplu care va forma o familie, fiinţa iubirii lor, copilul atacat de către pescăruşi în primul capitol fiind al lor… Un băiat, Radu, care va moşteni capacităţile paranormale (să le spunem astfel!) ale părinţilor…
Oarecum ca în filmul „Stranger than fiction”, planul real se intersectează cu cel fantastic, intervenind şi onirismul, dacă nu am putea vorbi chiar de un soi de freudism la fel de non conformist, Doina fiind un personaj „bântuit” de anumite vise „repetitive ce păreau la un moment dat să fi pus stăpânire pe” ea, părinţii cheltuind destul de mult pe şedinţele ei de psihoterapie.
Sunt şi personaje secundare memorabile (poate şi pentru că iniţial s-a vrut o carte de proze scurte, dacă nu mă înşeală memoria), precum acel Andrei, prima iubire a Doinei, un fel de Peter din „Heidi”, răpit (probabil) de iele, Clara, studenta sinucigaşă, fiinţele mitologice având rolul lor bine gândit în economia cărţii, fiind numite ba iele, „zâne de păpădie”, „nimfe”, mai apărând şi spiriduşi, uriaşi…
Oarecum, cei doi, Doina şi Matei, se potrivesc (şi) pentru că au avut sau au acces la lumea sau lumile paralele sugerate („ambii părinţi experimentaseră stări similare”, p.100), visele fiind o poartă către altă realitate… În al doilea text, „Miros de toamnă”, Matei, încă un copilandru, prinde „o zână”, care rămâne condamnată să rătăcească printr-un cimitir, până este reîntâlnită de către erou, după zece ani, ea revenind însă, cititorul trebuind să fie atent şi să se reîntoarcă chiar şi la primul capitol, pagina 80 fiind deosebit de importantă pentru înţelegerea sugestiilor… Sau poate este doar visată… din nou!? Nu se intră în amănunte, explicaţii, totul este mai mult sugerat (ca în toată cartea), câte o frază, uneori scurtă, dă chei pentru posibile interpretări. De pildă, ca să ne întoarcem la primul text, într-un coşmar, Doinei i se relevă faptul, oarecum faustian, că este nevoie de sufletul ei pentru a-şi salva copilul, bătrâna „continuând” rânjind, spunând despre copil că este „captiv între lumi”.
Iubirea celor doi – dar care iubire nu este aşa oare? – este şi ea „între lumi”, ajungând într-un fel să deranjeze (vechii greci se fereau să-şi arate fericirea pentru a nu-i face invidioşi pe zei!) pe… Stăpâna Apelor, care „dormise două secole şi ar mai fi dormit încă trei, însă conversaţia îndrăgostiţilor o trezise. Cuplul nu observă luminiţa sprintenă care se agita decolo-acolo, aruncând blesteme asupra lor:
– Cum îndrăzniţi să tulburaţi somnul Zânei Apelor? Ah, muritori… nefericită să vă fie dragostea! Să rătăciţi toată viaţa şi iubirea să nu vi se împlinească!” (p.40).
Uneori putem să ne gândim şi la fenomenul metempsihozei (sau la deviaţii ale acestuia), „uriaşa” care-i apărea în unele vise (tot repetitiv) putând fi şi „altceva”: „Povestea cu uriaşa mă neliniştea deoarece se derula cu o precizie de peliculă de câteva săptămâni. Mă trezeam epuizată de zbuciumul eroinei mele, ca şi cum, la un moment dat, ne-am fi contopit fără să ne dăm seama. În unele dimineţi, când visam episoade în care oamenii aruncau cu diverse obiecte în uriaşă pentru a o izgoni, mă trezeam cu vânătăi pe corp. Matei, încercând să mă liniştească, le explica prin partidele de sex nebun, însă eu ştiam că nu e aşa.”
Alternanţa italicelor şi a caracterelor normale ajută cititorul să se descurce în acest labirint, vârtej de carte, mai că ai fi ispitit să spui „carte-zână”, dacă nu chiar „Carte-femeie”, praf de iele, Geraldine Ghineţ aplicând parcă şi tehnici de scenaristică, de cele mai multe ori „tăind” firul naraţiunii, când acesta pare să lâncezească…
Dacă Doina este sau nu o reîncarnare a unei zâne sau altceva rămâne să descoperiţi (sau nu) singuri… Cert este că nu avem de-a face cu o carte pentru cititori leneşi ori numai pentru zâne bune cum se întâlnesc doar prin basme. Eroina spune la un moment dat (p.95-96): „Eu nu sunt ceea ce crezi.” Oarecum şi cartea ar putea să fie astfel, poate cuprinzând (şi) amintirile unei zâne numite „Cea făr’ de Culoare”, nemeritându-i soarta de a fi închisă sub un borcan oarecare al uitării.
O carte care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze, cu personaje hipersensibile (Clara, la pag, 87, ne aduce aminte de balerina din „Black Swan”), în care relativitatea spaţiului şi a timpurilor este personaj central, în care realitatea se topeşte deseori, nu numai în scenele erotice, într-o magie care acum chiar ne este imposibil de definit.
Dar poate autoarea chiar este şi ea o zână care mai că ar îndrăzni să mărturisească câte ceva despre incredibil şi imposibil!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Galati, Necategorisite, Proiect, Safe and Wild, Simona Andrei, Vernisaj, Whatever

Water & Ice bucket challenge reloaded la Galaţi (ecou la ERR!!!)

10717747_530540390414001_81866193_n(parţial avancronică de vernisaj, parţial cronică de vizionare)

Ca şi la cealaltă expoziţie a Simonei Andrei la care am colaborat cu drag, am ştiut doar o parte din ceea ce urma să fie… Mitologie celtică, spiriduşi, zâne, coarne, aşa trebuie să fie! Dar n-a mai fost să fie… aşa!
Am ştiut, cert, că o să fie un subiect delicat. Şi sensibil. Dar şi obscur…
Între greşeală, dorinţă, suflet şi trup sunt legături primejdioase sau nu care filosofic sau literar, te pot trimite în multe direcţii: de la Gh.Crăciun, cu „Trupul ştie mai mult”, Guido Giacometti cu „Tăcerea trupului”, Julius Evola cu „Metafizica sexului” ş.a.m.d.
Din ce am observat, Simona Andrei propune o vânătoare de suflete, de duhuri…
Reducţionist sau nu, trebuie să apăr unitatea dintre suflet şi trup, dintre err şi eros… dar nu trebuie să uit nici de Simona Andrei şi fotografiile sale!
„Errra” totuşi o provocare şi, poate mai corect, ar fi să încerc să scriu despre posibila reflectare a personalităţii artistului fotograf asupra operei sale sau… despre impresia asupra receptorului, în context actual, dacă tot a apărut în traducere şi la noi „Agonia Erosului” de Byung-Chul Han, prilej de a bate câmpii despre sincronismul esteticii erotice.
La prima vedere a fotografiilor Simonei Andrei din „Err” m-am gândit imediat, şi datorită blurului sâcâitor pentru bărbatul prea simplu care leneveşte în mine la „ Acest obscur obiect al dorinţei”, capodopera lui Bunuel din 1977…
Este în acest film o scenă care intrigă de la bun început: un domn pleacă cu trenul din Spania spre Paris. Iubita sa, bătută de respectivul domn, vrea să-l oprească, vrea nişte explicaţii. Ea este pe peron, trenul se pune în mişcare, domnul respectiv îi toarnă o găleată de apă în cap…
O astfel de expoziţie poate avea un astfel de efect: ca şi cum zeii chiar ar vrea să ne trezească la o anumită realitate. Impulsivă, viscerală.
Este o luptă cu o anumită ipocrizie, ca în toate filmele lui… Bunuel sau în gândirea Simonei Andrei. Avantajul artistului este că poate deschide aceste subiecte, nu fără anumite riscuri…
Deoarece, când vine vorba de… Eros şi erori, avem de-a face cu o bogăţie nemaipomenită de legături primejdioase sau nu. Şi dorinţele, ca nişte iele – păpuşărese, ne mânuiesc cum vor, dacă nu la propriu, măcar minţile ori visele…
Filmul, după o sursă de pe net, ar urmări teoria lui Freud, conform căreia bărbatul şi femeia sunt înconjuraţi de fenomene inexplicabile, absurde, ireale şi ciudate, acestea fiind prezente şi în cazul relaţiei dintre cei doi protagonişti ai filmului : Mathieu (Fernando Rey) şi Conchita (Carole Bouquet şi Angela Molina).
În această variantă a expoziţiei, bărbatul aproape ar lipsi, dacă nu i-am intui Dorinţa. Şi dacă nu sunt eu (cumva) Vocea ei!? Dar, la urma urmelor, ce ne dorim de fapt? Se întreabă şi scenaristul filmului lui Bunuel (dacă nu chiar Bunuel, deoarece scenariul este scris în colaborare cu Jean-Claude Carriere, după romanul „La Femme et le Pantin” de Pierre Louÿs), şi Tarkovski şi atâţia alţii…
Femeia din film zice la un moment dat: „De ce insişti să facem dragoste? Eu te iubesc şi aşa!”
Bărbatul răspunde: „N-aş putea sta lângă o femeie fără să o iubesc la nebunie!”
Să punem semnul egal între dorinţă, act şi nebunie? Să asociem destinul cu toate acestea? Sau vom spune doar că este un joc al Plăcerii sau doar plăcerea Jocului!?
Un alt personaj din film, un pitic care se autoprezenta profesor de psihologie la domiciliu, zice la un moment dat: „În subconştient ştim cu toţii că nu există destin!”
Să fie vorba despre un sfârşit al… destinului sau numai al ideii de destin?
Menţionatul Byung-Chul Han îşi începe un text astfel: „În ultima vreme s-a proclamat frecvent sfârşitul erosului. Azi, iubirea s-ar distruge din cauza libertăţii nesfârşite de alegere, a multitudinii de opţiuni, a coerciţiei optimizării. Într-o lume de posibilităţi nelimitate, iubirea n-ar fi posibilă. Deplânsă este şi răcirea pasiunii.”
Raţionalizând erosul, am putea murmura: „În subconştient ştim cu toţii că nu există Iubire!”
O iubire perfectă! Şi aşa ajungem să jonglăm mergând pe funia dintre depresie şi adevărata iubire, care poate avea câteva capete! Şi funia, şi iubirea!
Şi putem vedea fotografiile Simonei ca nişte replici ale realităţilor venind înspre noi aşa cum vine planeta (steaua nenorocoasă – dezastrul!) din filmul lui Lars von Trier, „Melancholia”. Nişte negative care pot exercita „o influenţă vindecătoare, purificatoare.”
Două dintre concluziile lui Byung-Chul Han ar fi că „la Platon, Eros este numit „philosophos”, prieten al înţelepciunii” şi că „fără eros, gândirea pierde orice vitalitate, orice nelinişte, devine repetitivă şi reactivă”.
Devenind „Err”, Erosul împărtăşeşte câte ceva şi despre ispite ( şi consumiste ), polemica dintre mister şi sexy, predică despre greşeli posibile, reverii şi fantezii, propunând spre reevaluare continuă expresia „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Şi mă opresc pentru a nu mă trezi şi eu cu o găleată de apă în cap! Aşa cum aproape se termină filmul la care m-am tot referit! Fiindcă femeia nu s-a lăsat mai prejos!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Historiai, Jurnal de călătorie, Necategorisite, Safe and Wild

O Carte care vă priveşte cu Iubire…

scan0139…Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi a subteranelor, poate vorbi, probabil (singur întru colţul acesta de univers ori plurivers), cel mai bine despre absenţa şi căutarea Luminii.
Corpul energetic despre care vorbeşte nu numai R.S.Ruba este gata să strige nostalgic după Lumina adevărată.
Scrie scriitorul (p.171): „Lumina e mai puternică decât trecerea timpului. Fiinţa noastră o absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcă ea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă, reprezentările mele vizuale: ele se produc obligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii, nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginile generate spontan se situează numai în bătaia (…) fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afara mea, din materie luminoasă, oricât de intens colorate sau de stinse ar fi ele.”

Şi poet deosebit de înzestrat (am avut ocazia să scriu despre „Graţia/Dizgraţia”), Radu Sergiu Ruba reuşeşte să folosească şi metafora când te aştepţi mai puţin, dar aşa cum trebuie pentru ca o proză să aibă sclipirea luminii autentice: de pildă, povestind despre o fotografie de-a sa de la patru ani, îndrăgită atât de mamă, care o păstrează înrămată, dar şi de Nicole, într-un album de unde „o scoate din când în când ca s-o contemple şi să cadă pe gânduri… Dar şi pentru ca fotografia, simt asta, în imposibilitatea mea de a o face, s-o contemple pe ea.” (p.159).
Ei bine, cărţile lui Radu Sergiu Ruba (mă refer şi la „Demonul confesiunii”, pe care l-am citit după „O vară…”, deşi îl aveam mai demult), simţim şi noi, ne privesc şi cu toţi cei o mie de ochi ai scriitorului, arătându-ne nu numai aşa cum suntem, ci poate un pic mai buni, mai luminoşi, mai însufleţiţi, mai cu duh care va să zică, poate mai dornici să credem ceea ce ni se spune în capitolul „Zânele lui Zarathustra”…

Deşi finalul capitolul pare surprinzător, fratele lui Borges declarând că s-ar târî, s-ar întoarce cu orice preţ „la mocirla acestei lumi, caldă, plină de miasme şi miresme”, dacă ar putea, noi ghicim că este vorba doar de dragostea pentru tot ceea ce ne face oameni aici, în lumea noastră, mai ales dorul pentru fiinţele fără de care nu ne simţim întregi…
Da, ca să nu o mai lungesc, dacă închideţi ochii, veţi vedea cum cartea asta vă priveşte cu iubire, că doar Lumina, de care tot am zis, este Iubire…

a.g.secară

(fragment dintr-un text mai amplu, ce urmează să apară… undeva)

Cartea va fi lansată curând şi la Galaţi, la începutul lui decembrie, la Librăria Humanitas.

Standard
Necategorisite

A ucide din punct de vedere estetic este tot un fel de a ucide din dragoste!?

scan0102scan0102

Pe la mijlocul microromanului lui Ian McEwan, „The Comfort of Strangers” (tradus la noi „Mângâieri străine” de Dan Croitoru), un personaj feminin, Caroline, spune că „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”

Era prima frază care mă trezea din somnul… lecturii. Deoarece chiar eram oarecum dezamăgit de carte. Parcă nu se întâmpla nimic, mai şi lecturam într-un tren aglomerat în care mă nimerisem între nişte bătrânei ciudaţi, care vorbeau mult şi tare…

Mai exact: un cuplu oarecum blazat, Mary şi Colin, este în vacanţă „într-o posibilă Veneţie”. Deoarece nu este numit oraşul, dar după descrieri şi un orb l-ar recunoaşte!

Cert este că după un Thomas Mann nu prea mai poţi scrie senin despre morţi la Veneţia!

Passons! Oamenii noştri sunt cam blazaţi, pierduţi într-o fericire în care dedublările nu-şi găsesc debuşeu. Se iubesc şi nu prea. Criză de cuplu, ce mai! Dar o criză peste care cei doi trec cât se poate de decent, politicos, aproape britanic…

Marele merit al textului ( o specialitate a scriitorului, de fapt, dacă ne mai luăm după „Atonement” şi „Durabila iubire”) este tocmai provocarea disconfortului… cititorului comod, pierdut într-o viaţă de foarte mic burghez sau poate chiar „mai” mijlociu.

După ce cartea se încheie, printr-un asasinat halucinant (Colin e victima, dragă!), eşti hotărât să o iei de la capăt, să vezi de unde începe nebunia cu adevărat, cea care poate încerca să explice „felul cum imaginaţia, imaginaţia sexuală, visele ancestrale ale bărbaţilor de a provoca suferinţă şi cele ale femeilor de a suferi întruchipau şi exprimau un puternic principiu unic de organizare care denatura toate relaţiile, tot adevărul”.

Fraza citată mai devreme este de pe ultima filă a cărţii, unde Mary stă într-o morgă lângă cadavrul lui Colin şi-l piaptănă cu degetele, îl ţine de mână şi se joacă cu degetele lui ş.a.m.d., dorind să-i poată explica ceva despre cei doi asasini…

Personal, mi se pare un pic reducţionist: eu cred că şi femeile visează sau îşi doresc să provoace suferinţă iar masochismul e aproape marcă masculină înregistrată! Dar citatul se potriveşte personajelor asasine, un alt cuplu, aşa cum au fost ele construite de imaginaţia scriitorului! Sau poate aşa gândea doar personajul!

Aşadar, celălalt cuplu: Caroline şi Robert! Într-o ecranizare, Robert este interpretat de Christopher Walken, ceea ce ar spune multe pentru cunoscători!

Aceştia doi, dintr-o oarecare aristocraţie pământească, având aere de îngeri care pedepsesc (şi mediocritatea Frumuseţii şi a unui anumit tip de iubire, prea prietenească), ar fi Străinii… Pe care îi întâlnesc ceilalţi doi străini… Că doar toţi ne/vă suntem la un moment dat străini, devenim mai puţin străini, redevenim… Şi în anumite momente putem murmura că infernul sunt ceilalţi, dar te şi întrebi dacă Jean Paul se gândea la Simone sau…

Mai concret: Colin şi Mary se rătăcesc într-o seară căutând un restaurant decent. Se întâlnesc – deloc întâmplător – după cum vor afla mai târziu, cu Robert. Şi acesta, ulterior îi va invita la el acasă, unde o vor cunoaşte pe Caroline. Cea care spune: „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”

Precizând însă – şi asta mi-aduce aminte de moto-ul din „Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner, care spune aproximativ că trebuie să ai grijă când iubeşti să nu fii înghiţit de personalitatea celuilalt – că şi ea ar fi gata să-l ucidă pe cel de care este „îndrăgostită”, dar dacă ar fi ea… bărbatul.

Şi dacă tot veni vorba de îngeri, cuplul devine, nu-i aşa, androgin, una şi aceeaşi maşină, aici, de ucis. La prima întâlnire dintre Caroline şi Mary, dacă eşti atent, la recitire, vezi o nuanţă, când Caroline mai spune şi:

„Colin e foarte frumos. Robert a spus asta. Şi tu eşti frumoasă, bineînţeles.”

Raportat la toate personajele, parcă Colin este cel mai puţin caracterizat. Robert, povestind despre copilăria sa, îşi dezvăluie şi o anumită concepţie: „Tatăl meu şi tatăl său îşi ştiau foarte bine rostul. Erau bărbaţi adevăraţi, mândri de sexul lor. Şi femeile le ştiau rostul. (Nu era loc de confuzii. Femeile făceau aşa cum li se spunea. (…) Acum bărbaţii nu mai au încredere în ei înşişi, se urăsc pe ei înşişi mai mult decât se urăsc unul pe celălalt. Femeile îi tratează ca pe nişte copii pentru că nu sunt în stare să se ia în serios. (…) Dar ele îi iubesc pe bărbaţi. Orice ar spune, femeile iubesc agresivitatea, tăria şi puterea la un bărbat. E-n firea lor. Uită-te ce atrase sunt toate femeile de bărbaţii de succes. Dacă n-ar fi aşa, femeile ar protesta la fiecare război. În loc de asta, le place să-şi trimită bărbaţii la luptă. Cei mai mulţi pacifişti, cei mai mulţi protestatari sunt bărbaţi.”

Aceasta la câteva pahare de şampanie, după ce îi şi declară, Robert, ca să fie clar, lui Colin, că arată bine, ca „un înger”! Apropourile homosexuale mai sunt, dar deseori înfăşurate într-o anume ambiguitate, poate exceptând scena de pe străzile oraşului, unde Robert îl prezenta străinilor drept iubitul său…

Cert este că după prima întâlnire între cei patru, parcă premonitoriu, apropo de apropierea dintre Thanatos şi Eros, creşte libidoul şi cei doi „normali” au parte de câteva zile de amor nebunesc, în care-şi propun diverse fantezii, care mai de care mai trăsnită: „Mary i-a şoptit intenţia ei de a angaja un chirurg care să-i amputeze mâinile şi picioarele. După care, ea avea să-l ţină într-o cameră din casa ei şi să-l folosească exclusiv pentru sex… Colin a inventat pentru Mary o maşinărie din oţel imensă, foarte complicată, vopsită în roşu aprins şi care să funcţioneze pe bază de electricitate; avea fel de fel de pistoane şi de comenzi, curele şi cadrane şi scotea un bâzâit uşor când era pornită. (…) Odată ce Mary era fixată cu ajutorul curelelor, conectată la tuburile care o hrăneau şi evacuau materiile din trupul ei, maşinăria avea s-o fută, şi asta nu ore sau săptămâni, ci ani de-a rândul, pentru tot restul vieţii, până când va muri şi chiar după asta…”

Ajungând ca în ziua fatidică să se întrebe: „De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare? De ce-o fi atât de înspăimântător?”

Un fel de răspuns se primeşte în întâlnirea care urmează, oarecum întâmplător, dacă nu cumva întâmplarea este alt nume al destinului, cei patru regăsindu-se, pentru a doua şi ultima oară. Rămânând la un moment dat singure, Caroline îi povesteşte iarăşi aspecte ale tumultoasei ei căsnicii, de pe vremea când Robert avea o singură obsesie: să o omoare în timp ce făceau dragoste, ajungând la punctul în care îi rupe efectiv spatele, rămânând cu sechele pe care le observă şi Mary şi Colin.

Că Monstrul androgin format cu timpul din Robert şi Caroline îl va ucide într-o scenă halucinantă pe Colin, iubitul lor „secret”, pe care l-au urmărit şi fotografiat încă de când a ajuns în acel oraş, aproape nu mai contează…

 

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Historiai, Necategorisite

Iadul este unul pentru toţi (cei care îl merită)… (I)

 

Florin Constantin Pavlovici – Viscolul şi Păianjenul, Ed.Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2014.scan0094

 

Teologic, n-ar trebui, nu-i aşa, să existe dubii. Iadul este unul singur. Pentru unii, el se deschide mai devreme şi, spaţial vorbind, poate avea porţile chiar în lumea noastră.

Din nefericire, „el” este mai mereu „contemporan”. Pentru cine are neşansa de a cădea în mrejele Răului, cu siguranţă va avea o altă perspectivă asupra lumii, existenţei, decât cineva protejat de pronia cerească.

Un scriitor care a cunoscut Teroarea sau un martor nici nu va putea, probabil, să mai scrie un „Mic prinţ” (deşi pot fi discuţii aici), dar, probabil, cu multă credinţă, ar putea, de pildă, să scrie un „Jurnal al fericirii”…

Sau o carte a nefericirii absolute, dacă vreţi… A Durerii… Cum a fost cazul lui Florin Constantin Pavlovici, care a scris „Tortura, pe înţelesul tuturor” (memorii), care deja a ajuns la a patra ediţie…

Autorul a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă din Balta Brăilei (Salcia) şi Delta Dunării (Peripava). A fost eliberat din închisoarea Gherla la expirarea pedepsei.

În 2014, Editura Fundaţiei Academia Civică a publicat „Viscolul şi Păianjenul”, un roman aducând aminte de „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu sau de o lectură din adolescenţa timpurie, „Ceasornicele groparului Joachim Rybka”, de Gustaw Morcinek. Dacă acolo pretextul povestirilor îl constituia câte un ceasornic din colecţia unui altfel cetăţean onorabil, dar dătător de fiori şi premise hamletiene („Yorick, Yorick!”), în „Viscolul şi Păianjenul” „pretextele” sunt crucile de lemn pe care „personajul principal” le ia din cimitir şi le pune pe foc pentru a se încălzi la el acasă…

Numele celor morţi trecute pe lemnul crucilor „provoacă” anamneza şi fiecare capitol ar putea purta numele de „Crucea 1”, „Crucea 2” ş.a.m.d., relatând pe scurt viaţa cuiva sau drama care duce la moartea omului respectiv.

Dacă vreţi, este o privire asupra Răutăţii oarecum în maniera în care realiza Littell „Binevoitoarele” ori Suskind „Parfumul”, o incursiune în inima răului sau a întunericului dacă vrem să fim conradieni… Să descrii Răul şi Crima nu este, într-adevăr, o plăcere, după cum spune şi autorul în prefaţă!

Bref, îl avem pe Fănel Ailoaiei, „paracliserul desăvârşit”, oarecum citit (ştie câte ceva despre Homer), absolvent de liceu teoretic, premiant, distingând sunetele unor limbi străine, fost soldat gardian („făcuse armata la securitate, în trupele de pază ale lagărelor de muncă pentru deţinuţi politici”), în fapt un fel de sfertodoct, care avea pe conştiinţă uciderea unui deţinut. Care, după părerea consătenilor, de la un moment dat, se cam „ţâcneşte”…

Iarna, omul nostru se încălzeşte cu lemnele despre care aminteam mai sus… Este şi o iarnă… metafizic-istorică, dacă vreţi, deoarece „Viscolul” este un cataclism politic, „Viscolul de la Răsărit”, comunismul cu toate cozile de topor, multe dintre ele plecând de la sat, care este, după cum observă autorul, „nemuritoare vatră de eroi şi inepuizabil depozit de torţionari”… La păianjen vom reveni…

Aşadar, avem şi o incursiune într-o anumită lume a satului, cea din timpul comunismului „timpuriu”, nu numai în lumea lagărelor şi închisorilor… Sunt „reluate” aici secvenţe ( din „Tortura…”) care dovedesc cruzimea şi răutatea de care poate da dovadă un om şi fără să vreau mi-am adus aminte de o întrebarea pe care mi-am pus-o citind şi cartea Ruxandrei Cesereanu: oare literatura nu îndulceşte, vorba vine, grozăvia faptelor unora?

Standard