A. G. Secară, Historiai, Jurnal de călătorie, Necategorisite, Safe and Wild

O Carte care vă priveşte cu Iubire…

scan0139…Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi a subteranelor, poate vorbi, probabil (singur întru colţul acesta de univers ori plurivers), cel mai bine despre absenţa şi căutarea Luminii.
Corpul energetic despre care vorbeşte nu numai R.S.Ruba este gata să strige nostalgic după Lumina adevărată.
Scrie scriitorul (p.171): „Lumina e mai puternică decât trecerea timpului. Fiinţa noastră o absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcă ea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă, reprezentările mele vizuale: ele se produc obligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii, nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginile generate spontan se situează numai în bătaia (…) fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afara mea, din materie luminoasă, oricât de intens colorate sau de stinse ar fi ele.”

Şi poet deosebit de înzestrat (am avut ocazia să scriu despre „Graţia/Dizgraţia”), Radu Sergiu Ruba reuşeşte să folosească şi metafora când te aştepţi mai puţin, dar aşa cum trebuie pentru ca o proză să aibă sclipirea luminii autentice: de pildă, povestind despre o fotografie de-a sa de la patru ani, îndrăgită atât de mamă, care o păstrează înrămată, dar şi de Nicole, într-un album de unde „o scoate din când în când ca s-o contemple şi să cadă pe gânduri… Dar şi pentru ca fotografia, simt asta, în imposibilitatea mea de a o face, s-o contemple pe ea.” (p.159).
Ei bine, cărţile lui Radu Sergiu Ruba (mă refer şi la „Demonul confesiunii”, pe care l-am citit după „O vară…”, deşi îl aveam mai demult), simţim şi noi, ne privesc şi cu toţi cei o mie de ochi ai scriitorului, arătându-ne nu numai aşa cum suntem, ci poate un pic mai buni, mai luminoşi, mai însufleţiţi, mai cu duh care va să zică, poate mai dornici să credem ceea ce ni se spune în capitolul „Zânele lui Zarathustra”…

Deşi finalul capitolul pare surprinzător, fratele lui Borges declarând că s-ar târî, s-ar întoarce cu orice preţ „la mocirla acestei lumi, caldă, plină de miasme şi miresme”, dacă ar putea, noi ghicim că este vorba doar de dragostea pentru tot ceea ce ne face oameni aici, în lumea noastră, mai ales dorul pentru fiinţele fără de care nu ne simţim întregi…
Da, ca să nu o mai lungesc, dacă închideţi ochii, veţi vedea cum cartea asta vă priveşte cu iubire, că doar Lumina, de care tot am zis, este Iubire…

a.g.secară

(fragment dintr-un text mai amplu, ce urmează să apară… undeva)

Cartea va fi lansată curând şi la Galaţi, la începutul lui decembrie, la Librăria Humanitas.

Advertisements
Standard
A. G. Secară, Historiai, Necategorisite

Iadul este unul pentru toţi (cei care îl merită)… (I)

 

Florin Constantin Pavlovici – Viscolul şi Păianjenul, Ed.Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2014.scan0094

 

Teologic, n-ar trebui, nu-i aşa, să existe dubii. Iadul este unul singur. Pentru unii, el se deschide mai devreme şi, spaţial vorbind, poate avea porţile chiar în lumea noastră.

Din nefericire, „el” este mai mereu „contemporan”. Pentru cine are neşansa de a cădea în mrejele Răului, cu siguranţă va avea o altă perspectivă asupra lumii, existenţei, decât cineva protejat de pronia cerească.

Un scriitor care a cunoscut Teroarea sau un martor nici nu va putea, probabil, să mai scrie un „Mic prinţ” (deşi pot fi discuţii aici), dar, probabil, cu multă credinţă, ar putea, de pildă, să scrie un „Jurnal al fericirii”…

Sau o carte a nefericirii absolute, dacă vreţi… A Durerii… Cum a fost cazul lui Florin Constantin Pavlovici, care a scris „Tortura, pe înţelesul tuturor” (memorii), care deja a ajuns la a patra ediţie…

Autorul a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă din Balta Brăilei (Salcia) şi Delta Dunării (Peripava). A fost eliberat din închisoarea Gherla la expirarea pedepsei.

În 2014, Editura Fundaţiei Academia Civică a publicat „Viscolul şi Păianjenul”, un roman aducând aminte de „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu sau de o lectură din adolescenţa timpurie, „Ceasornicele groparului Joachim Rybka”, de Gustaw Morcinek. Dacă acolo pretextul povestirilor îl constituia câte un ceasornic din colecţia unui altfel cetăţean onorabil, dar dătător de fiori şi premise hamletiene („Yorick, Yorick!”), în „Viscolul şi Păianjenul” „pretextele” sunt crucile de lemn pe care „personajul principal” le ia din cimitir şi le pune pe foc pentru a se încălzi la el acasă…

Numele celor morţi trecute pe lemnul crucilor „provoacă” anamneza şi fiecare capitol ar putea purta numele de „Crucea 1”, „Crucea 2” ş.a.m.d., relatând pe scurt viaţa cuiva sau drama care duce la moartea omului respectiv.

Dacă vreţi, este o privire asupra Răutăţii oarecum în maniera în care realiza Littell „Binevoitoarele” ori Suskind „Parfumul”, o incursiune în inima răului sau a întunericului dacă vrem să fim conradieni… Să descrii Răul şi Crima nu este, într-adevăr, o plăcere, după cum spune şi autorul în prefaţă!

Bref, îl avem pe Fănel Ailoaiei, „paracliserul desăvârşit”, oarecum citit (ştie câte ceva despre Homer), absolvent de liceu teoretic, premiant, distingând sunetele unor limbi străine, fost soldat gardian („făcuse armata la securitate, în trupele de pază ale lagărelor de muncă pentru deţinuţi politici”), în fapt un fel de sfertodoct, care avea pe conştiinţă uciderea unui deţinut. Care, după părerea consătenilor, de la un moment dat, se cam „ţâcneşte”…

Iarna, omul nostru se încălzeşte cu lemnele despre care aminteam mai sus… Este şi o iarnă… metafizic-istorică, dacă vreţi, deoarece „Viscolul” este un cataclism politic, „Viscolul de la Răsărit”, comunismul cu toate cozile de topor, multe dintre ele plecând de la sat, care este, după cum observă autorul, „nemuritoare vatră de eroi şi inepuizabil depozit de torţionari”… La păianjen vom reveni…

Aşadar, avem şi o incursiune într-o anumită lume a satului, cea din timpul comunismului „timpuriu”, nu numai în lumea lagărelor şi închisorilor… Sunt „reluate” aici secvenţe ( din „Tortura…”) care dovedesc cruzimea şi răutatea de care poate da dovadă un om şi fără să vreau mi-am adus aminte de o întrebarea pe care mi-am pus-o citind şi cartea Ruxandrei Cesereanu: oare literatura nu îndulceşte, vorba vine, grozăvia faptelor unora?

Standard