A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild, Whatever

False prolegomene la Metafizica Comisarului Corcoduşă, „un justiţiar para, metamodern”…

„Fie ce-o fi, Capa, bunătatea nu are altă cale decât răul”

Adrian Buzdugan10682204_670115096443365_7068731946610338657_o

Acest text este, aproape sigur, pentru cititorii nedumeriţi, care la un moment dat al lecturii vor căuta puncte de reper sau de sprijin. Nici o şansă! Corcoduşă le-a desfiinţat pe toate! Singura nădejde rămâne o metafizică improvizată, din care reproducem aici doar nişte ciorne… Fiindcă autorul nu a mai apucat să le închege… Tot Corcoduşă!…
Dacă s-a scris o metafizică a detectivului Marlowe, dacă s-a spus că suntem o ţară a corcoduşilor (adică, vedeţi domniile voastre, nici ţuica nu poate fi bună din corcoduşe, aceste rude mai sărace ale prunelor!) şi, adaug eu, florile de corcoduş sunt florile „neantului valah”, de ce nu am încerca o metafizică a… corcoduşelor în general, şi una a comisarului Corcoduşă în particular!? Evident, aici, ne vom opri la acest demn, ba chiar mai mult decât atât, urmaş al Comisarului Moldovan, post modernizat sui generis într-un soi de James Bond interpretat de Mister Bean, dar nu cu superficialitatea tabloidelor britanice…
Tot bâjbâind pentru căutarea tonului necesar, ce v-ar spune un Georges Simenon interpretat, pe rând, de… Corneliu Porumboiu şi de Daniil Harms!?
La sfârşitul lecturii (este totuşi o scriere de tinereţe a lui Adrian Buzdugan!), nu veţi şti, probabil, dacă „a fost sau n-a fost” un roman poliţist (sau cu un fel de spioni… sau de prune)… dar umorul său este de aceeaşi calitate precum cel al regizorului (doar vin amândoi de pe meleaguri vasluiene!) ori al rusului avangardist…
Şi veţi înţelege cu siguranţă câte ceva despre diferenţa dintre „literatură” (care rimează bine cu „maculatură” deseori) şi „arta cuvintelor”… Sau despre neo-avangardism.
Cine o să spună la un moment dat că Adrian Buzdugan este neserios, să-şi aducă aminte de „Numele trandafirului”: care era miza acolo? Acea carte a lui Aristotel care trata tocmai problema (puterii) Râsului.
Cu siguranţă, cât de curând, cărţile lui Adrian Buzdugan vor fi interzise. Iar cum cărţile invocă Realitatea (sau venirea ei, poate doar a doua oară, pe Pământ), autorul va fi închis într-o „Citadelă de fier” (numele primului său roman publicat) şi va fi obligat să scrie o carte…fără umor. Ar putea fi bun coleg (de celulă) acolo cu un Răzvan Petrescu sau Emil Brumaru, ori Dorin Cozan, tot vasluian, şi aproape coleg de debut cu Adrian Buzdugan, cu a sa „Apocalipsă de după Vaslui.
Am putea începe la propriu cu cele trei principii de bază ale filosofiei corcodușiene: «Bouscule les stéréotypes!», «Realitatea nu ţi-o pot arăta decât poeţii.» și «Gândirea împiedică acţiunea.». Poate părea un pic surprinzător, dar şi cineva care mănâncă usturoi precum Mărgelatu seminţele, poate avea o filosofie, nu numai de viaţă, ci şi de misiuni în care sunt amestecate multe organizaţii, instituţii, de la Interpol în jos şi în sus…
Da, Corcoduşă ţine, nu sunt sigur dacă de obicei, o ţigare Mărăşeşti după una dintre urechi, în funcţie de zilele cu soţ sau fără, vorbeşte deseori sau rareori singur şi mănâncă usturoi ironic, având şi un sacou excentric, împrumutat de la omul invizibil, când acestuia experimentele îi ieşeau o zi da, o zi nu: „un sacou excentric, făcut numai din mâneci, guler și butoniere, dar acum era dat la spălat.”
Dar iscusinţa sa de neîntrecut este cea a camuflării arsenalului de care poate dispune, aici fiind evident că personajul este scris-inventat de către un discipol al lui Q, inventatorul trăsnit care apare în orice film al agentului 007: „Mitraliera, aruncătorul de grenade și cele două mine antitanc le avea alături, ascunse bine sub șerveţelul mesei din stânga.”
Cam aşa, cum aţi observat mai sus, intră în istorie Comisarul nostru (nu al NKVD-ului!, deşi se bat nişte apropouri la ceea ce se întâmplă/ s-a întâmplat/ se va întâmpla dincolo de Prut, Nistru, Don, Bug, Volga, Enisei, Obi, Pacific), urmărind discret „pe cineva”, prin Italia, unde intră, nu că ar conta, în vizorul Mafiei, dar şi este urmărit de ochiul de ochean al soacrei…
Adrian Buzdugan, dedulcit la „re-definiri ale umanului” ( a început cu re-definirile lui Heidegger, în lucrarea sa de licenţă ), reinventări (probabil de la „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet nu s-a mai tratat aşa non-conformist şi îndrăzneţ un gen … aproape clasic, „policier”-ul, ca să nu spunem iar ceva despre Corneliu Porumboiu cu al său „Poliţist, adjectiv”, deşi am cam număra mere cu pere, dacă am mai continua aşa), iar reinventări (absurdul haios în pulp fiction ori „scrierea” de gen San Antonio, adică tot un fel de pulp), satirizări ( la urma urmelor, şi gândirii, raţiunii, ca şi frumuseţii, i se dă prea multă importanţă în specia noastră!), pledoarii pentru „un coeficient ridicat de sublimare”, mai cade şi în capcanele păstrării unor atitudini de o violenţă absolut gratuite (justificabile doar dacă sunt imagini reflectate într-o oglindă deloc iubitoare de înţelepciune a unor tare ale societăţii de consum şi a industriei de divertisment; a se vedea şi câteva episoade de prin Seinfield).
Un fals roman poliţist, cu o miză (poate gratuită, dar de câte momente de gratuitate avem nevoie!) de găsit, un fel de şoim nemaltez de mâş-mâş (denumire a corcoduşului prin sudul Moldovei), un Humphrey Bogart având piciorul stâng al lui Florin Piersic (că tot suntem la capitolul pomi fructiferi în cultura mare), piciorul drept al lui Stephen Hawking, mâna dreapta a lui Jackie Chan şi mâna stângă fantomatică a lui Bruce Lee şi inima lui Leonardo di Caprio (din „Titanic”) fiind ideal pentru interpretarea fără prea multe cusururi a lui Corcoduşă (M-am gândit şi la Van Damme, dar acesta nu prea are simţul umorului!)… Dar ne-am putea opri şi la un John Malkovitch frankensteinizat cu bucăţi din John Turturro ori Steve Buscemi… Sau având, pe rând, faţa fiecăruia dintre cei trei… Sau – pentru că, la un moment dat, personajul ascultă „Drumurile…”lui Dan Spătaru, – poate fi cineva între Sergiu Nicolaescu, Dan Spătaru, Dan Bălan şi Ştefan Bănică Jr. Nu, nu chiar Fuego! Parcă şi la Bud Spencer, alias Piedone, m-aş gândi, dacă s-ar îngrăşa brusc, adică de s-ar face ca fiică-sa, fără nicio explicaţie de la un capitolaş la altul! Deşi nici cu Arnold sau Rambo nu mi-ar fi ruşine. La un moment dat chiar parcă lipsea un Terminator sau o şleahtă de alieni! Şi nici nu apar, slavă Cerului! Chuck Norris e amintit spre final!
Totuşi, aflăm mai departe, pe lângă multe alte calităţi şi chestiuni demne de meditaţiile false ale unui Dionisie Areopagitul autenticul, actorul trebuie să dea bine ca „un tip rece, calculat, inteligent, iscusit, isteţ, descurcăreţ, calm, sobru, ţintaş de elită, bine făcut, agil”, la care se mai adaugă că „era curajos, întreprinzător, inteligent (nota noastră: ştiu, se repetă!), ateu, excelent bucătar, viteaz, călăreţ iscusit, visător și având o musculatură ieșită din comun” (p.92). Şi nu ne oprim aici: „nu era fitecine, el avea răbdarea, determinarea și figura unui pescar de balene albe, era înalt, generos, nebărbierit și puţin visător. Nu era pleșuv, nici frunte teșită n-avea.” (p.206). Poate că, totuşi, un critic literar ar trebui să-l interpreteze… într-o revistă de benzi desenate cu viitorul lui Pif!
Revenind la chestiuni neserioase serioase, avem de-a face şi cu o metafizică a pericolelor, a căutărilor de tot felul de personaje clişate (fără a conta prea mult dacă le găseşte sau nu), a primejdiilor de tot felul amintind de serialul acela cu „nşpe feluri de a muri sau de a-ţi găsi moartea” (nu numai în literatură); o metafizică a încurcăturilor ( se poate acum scrie o istorie a încurcăturilor literare de la Stan Păţitul şi Dănilă Prepeleac la Comisarul Corcoduşă) care, odată descifrate, pun în altă lumină (Întunericul şi noirul nu mai sunt cum le ştiaţi după Adrian Buzdugan, şi nu-i cântăm prohodul!) „Capela excomunicaţilor” (cartea de debut, al cărei manuscris a fost premiat la Concursul de Debut Literar UniCredit la Editura Humanitas) şi „Citadela…” (premiul RomCon).
Ce mai, o nebunie totală, în care nimic la care te aştepţi nu se întâmplă (asta da performanţă!), în care rândurile explicative de la începutul fiecărui capitol nu au, iarăşi, nicio legătură cu ce se relatează în capitolul propriu-zis (de fapt face texte literare – poeme sui generis – din pseudo-rezumatele ce prefaţează capitolele); totul musteşte de referinţe (false sau adevărate, serios culturale, sobre, dar şi la nivel de cultură pop sau incultură, dar la nivel de sfârşit de mileniu II d.Hr.), totul este în răspăr, nimic nu este clar în afara faptului că se precizează „că nimic nu este clar”, dar binedispunerea, voia bună sunt garantate (dacă nu aveţi probleme cu simţul umorului şi al omorului, cu grandomania cuviincioasă, moldovinească)…
Ce mai tura-vura, este un carnaval literar ca la Rio, în care nimic nu este cum te-ai obişnuit să fie (Alice n-ar avea, totuşi, ce căuta în lumea lui Corcoduşă, că ar lua-o pe cocoaşă), asta pentru cei care mănâncă mult carnaval la micul dejun, adică, io te-aşa, samba ioc, doar ceva mandoline de gondolier ori de sicilian care ar merge cu zeppelinul, mult caval, o horă pătrată, muzică de fanfară cântată sub apele unui Amazon revărsat peste întreaga Brazilie (nu că s-ar desfăşura vreun capitol pe acolo, ceea ce ar fi posibil, dar la Veneţia da, la Roma, parcă, la Paris şi la Moscova, ca şi în Arabia, sigur!), iar Lawrence Sterne, dacă ar fi apucat avangarda dada ori urmuziană, l-ar fi imaginat pe Tristram Shandy ca pe un James Bond născut dintr-o corcoduşă şi un corcoduş, care chiar există, dacă veţi avea răbdare, pentru că este şi o parodiere de saga de familie, nu numai de soap opera ori serial policier, ca să nu mai spunem ceva şi despre telenovele, tăticul său „gingaş” fiind un Rodrigo…
Dar la Veneţia de care aminteam ar fi oktoberfest! Iar Cehov, la care se face apropo, ar fi fost islandez şi ar fi scris, el, nu Tolstoi, „Război şi Pace”, într-un dialect de pe Orinoco!
Amalgamul pare să atingă apogeul (unul dintre ele, că este evident că sunt mai multe, ca şi miturile despre orgasmele multimultiple!) când bănuim (ca şi Corcoduşă, care este bănuitor ca meserie secundă de gradul al cincilea) că suferă de un complex oarecare oedipian (confirmat ulterior de către soacră, sic!), sărind în sus ca un Don Giovanni la aflarea ştirii sosirii Comandorului, pardon, tatălui său, cu veşti şi scatoalce de acasă.
În fine, pe la mijlocul cărţii ni se sugerează că este posibil să nu fie vorba decât despre „problema fundamentală a filosofiei contemporane: condiţia omului globalizant”. Sau, spunem noi, a omului cu prea multe însuşiri sau prea nou.
La fine de fine, dacă Tarantino ar cădea în boala românilor (nu ştiu care este aceea), ar putea să facă o telenovelă: tatăl lui Corcoduşă este, cum spuneam, Rodrigo!
Dar hai să vedem ce mai avem: sadisme buzdugăniste (chiar şi la mănăstiri; spre final, ca şi în cazul marchizului, cineva îi umblă prin manuscrise la ospiciu, pentru că autorul, altul decât cel Buzdugan, este internat!), femei fatale care conving scriitorul să nu încheie capitole, şi un prim epilog aducând iarăşi aminte de Bond, James Bond: „Un avion s-a prăbuşit ieri pe coasta unei insule singuratice. Supravieţuitorii, comisarul şi o stewardesă, au refuzat să fie salvaţi.”
Spun că avem un prim epilog, deoarece, pe lângă textul propriu-zis, mai avem „un roman mic, de continuare”, „Fiica lui Corcoduşă”. Că doar a existat o fiică de-a lui d’Artagnan, de-a lui Monte Cristo (cred că era un băiat), de-a lui Secară (Buzdugan mai adaugă Rubicosa – nu ştiu cine este, poate fi inventat, că aşa-i jocul! – Pardaillan, Jean Valjean, Lucas).
Din fericire (pentru unii cititori mafioţi), Comisarul pare să se retragă, cum aflăm la începutul „romanului mic”; dar aşa cum ştim din „La Piovra”, războiul cu mafioţii continuă… Prin Clea Corcoduşă, personaj pantagruelic şi el: „Era o tipă fantastică. La frumuseţe semăna cu maică-sa: avea un păr ca o blană de fox-terier, nasul ușor borcănat, ochii holbaţi aduceau cu două prune fără sâmburi; faţa îi era completată de un smoc de păr ce-i creștea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporţionat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbaţi voinici o puteau cuprinde, dar doar atât), iar mâinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalaţii petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea și două chestii care semănau cu două budane. La minte semănase cu taică-su, dar în urma unei căderi de la etajul trei interveniseră unele schimbări… printre altele, când se enerva, avea o privire care făcea să-ţi cadă carnea de pe oase. Se dezbrăca cu ţigara aprinsă și îi plăcea grogul somalez”.
Nu, nu, şi când credeaţi că totul se va termina în vreun fel, veţi şti că toate drumurile duc la „Mecca” („al treilea roman cu corcoduşi”). Şi aici veţi înţelege şi mai bine de ce cărţile lui Buzdugan vor fi interzise şi el ar putea fi urmărit, vorba vine, dacă ar fi de găsit, că doar este doar un pseudonim de-al lui Corcoduşă!
Oricât ar da el vina încă de la prima pagină din „Mecca” pe… acel alt scriitor internat la sanatoriu, cei Vigilenţi vor şti adevărul.
Şi „adevărul” este că domnul Corcoduşă reapare, el fiind în toate (ca Partidele), poate chiar şi într-un vis secret al lui Samuel Beckett.
Dar ca să-l aştepţi pe Corcoduşă, şi nu pe Godot, cred că multă minte îţi mai trebuie!
Deoarece el va veni din viitor (apropo şi de Toffler), cu siguranţă, cu armele lui Luke Skywalker şi recitând din Macedonski va teroriza oraşul sfânt al musulmanilor. În stilul său, adică salvându-l!
În carte mai sunt un micro-roman „scris la ghici” şi „un roman alb” (intitulat „Moscova nu crede în gloanţe”; mai sunt şi alte parafraze şi aluzii la filme celebre sau nu!) care, stilistic, sec vorbind, nu aduc nimic nou la restul cărţii, tot „geometria neuclidiană” şi teoria relativităţii absolute stând la baza Scrierii…
Dar vorba autorului într-un dialog pe facebook, cu „Mecca” şi „Filiera durerii” („romanul” scris la ghici) au venit şi nişte „concesii”, noi bănuind că este de vină „Şcoala de Generali din Africa”, cu intervenţiile ei cu tot…
Desele întreruperi ale firului epic, vorba vine, pot fi asociate cu acele „salvări” de pe jocurile video, când o poţi lua de la un anumit nivel de la capăt, când eşti „ucis”, de aici putând vorbi despre ritmul unui joc video, din acelea în care se bat şi copii, şi femei, şi bătrâni…
Bref, deoarece trebuie să ne oprim, quasicriticul literar se situează între un entuziasm rezonabil şi câteva mici depresii: Corcoduşă este ca un Vasilache care-şi tot cotonogeşte cititorul, arătându-i că asta este lumea imaginarului întru care trăim (şi în realitate mai că ne-am sfâşia cu toţii, la cel mai mic semn de slăbiciune): suntem înconjuraţi de eroi invincibili „chicioşi” (în multe producţii video, ca să nu le spunem chiar filme), ştiri de la orele 17.00, şmecheri, politicieni şi doar din când în când câte un om care vrea să fie normal, cuminte, fără false ambiţii…
Ţinând cont de anii în care fost scris textul/textele, aproape că are caracter premonitoriu… Oricum, se aude prin târg, că domnul Corcoduşă caută acum un profet, dacă nu chiar un mântuitor… Poate chiar îl va salva de pe dealul Golgotei…

A.G.Secară

Advertisements
Standard
A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild

O carte precum un zâmbet al lui Cyd Charisse!

Augustin Cupşa – Marile bucurii şi marile tristeţi, Ed.Trei, Bucureşti, 2013.

Augustin Cupşa (n. 1980) a publicat în 2006 romanul „Perforatorii”, când a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul Petre Pandrea şi premiul anual al revistei Ramuri. După ce „Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3” a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, iar „Oh, Johnny, oh!” a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film Anonimul, a început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures, Film Factor. A susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut şi a primit bursa European Alliance for Television and Culture. În 2011, a revenit la literatură cu „Profesorul Bumb şi macii suedezi” pentru care a fost nominalizat la gala Tânărul Prozator al Anului. Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.

*

Pentru început, propun două modalităţi de aderare la proza scurtă a lui Augustin Cupşa din „Marile bucurii şi marile tristeţi”: una ar fi să credeţi 045-cyd-charisse

Cyd-Charisse-1962că personajele ar descinde dintr-o mantie joyce-salingeriană, din buzunarul căreia ar cădea un dvd cu „Stalkerul” lui Tarkovski – orice personaj de-al lui Cupşa, dacă ar ajunga în camera aceea magică, nu ar şti ce să ceară pentru a fi fericit cu adevărat. Nu aşa, doar pentr-o beţie ori un amor pe fugă, o căsnicie şi nişte copii! Sic! Asta dacă nu ne gândim şi la „Iubirile caraghioase” ale lui Kundera ori la comediile italiene cu Marcello Mastroianni şi nu numai…
Doi: ni-l putem imagina pe Augustin Cupşa ca un îngeraş sau un drăcuşor care are „grijă” de personajele sale, să le facă o mică şotie sau să le arunce pietricele în geam tocmai când le este lumea mai dragă şi sunt cât p-aici să oprească în loc Clipa!
Practic, mai toate textele (nu chiar nouă, ci unsprezece!) au un final neaşteptat! Nu neapărat spectaculos, dar tuşant… Uneori chiar „se întâmplă ceva”, dar, nu-i aşa, în economia universului, mai toate au valoarea unui răget de leu în cuşcă…
Aceasta ca să facem aluzie la finalul uneia dintre cele mai reuşite proze, „De două ori două periuţe de dinţi”, unde are loc o petrecere de revelion şi o mică traducere în amor, într-un hol minuscul dintr-un apartament aflat într-un cartier chiar lângă grădina zoologică a oraşului X.
Fără a fi minimalist convins, poate ne sugerează că nu trebuie să ne facem iluzii că am putea fi altceva decât nişte fiinţe mici pentru care, totuşi, iată, se mai scrie literatură autentică, chiar şi fără nici o aluzie la nişte elegii.
Aşadar, modul de a striga „Cut!” al lui Augustin Cupşa (apreciat şi ca scenarist, deci se mai pune omul şi în mintea regizorului!) este cel care îl face, printre altele, nu paradoxal, un artist al cuvintelor şi al acestui gen considerat de către mulţi ca foarte dificil: proza scurtă!
„Genericul” nu mai are nicio importanţă. Secvenţele existenţiale decupate de către scriitor ne măgulesc banalitatea şi uşurătatea fiinţei, punând un fel de semn de egalitate între, de pildă, o (chiar neînsemnată) vânzătoare de bilete la transportul în comun şi un doctor sau un doctorand, tratându-i etologic, visele şi dorinţele erotice manifestându-se ciudat, ezitant sau pur şi simplu aproape proustian: poţi să-ţi loveşti posibilul fost coleg cu geanta în cap (cum face vânzătoarea, având copii mari acum), poţi ezita la avansurile unei cameriste (în timp ce soţia boleşte în camera lor de hotel), până când aceasta alege un alt coleg de simpozion (de etologie, tema fiind „Patternuri comportamentale umane împrumutate de la vertebratele inferioare”); îţi poţi reaminti o scenă de amor ratată, dar atât de minunată…
Printre personaje, aşadar, avem muncitori (şi un Dorel la propriu, chiar dacă mai sexy şi cinefil oarecum, gata să se încurce cu o altă Evă, o actriţă cam neînţeleasă şi tratată cam de sus de către soţ, acesta aproape fiind să-i surprindă – în „Turnul” – , dar scriitorul opreşte aici acţiunea), intelectuali, printre care şi scriitori (unul bătrân şi unul tânăr în „Încă o lumânare aprinsă la Vii”), bătrâni şi bătrâne (una de 90 de ani în „Ce-o să se întâmple când mor”, alta cu un câine în „Turnul”), o poştăriţă, o barmaniţă, studenţi, un stomatolog, homleşi…
Într-un fel, în toate prozele, scriitorul este preocupat să găsească „Momentul perfect” despre care se scrie în „Pe repede înapoi, acasă”, clipa aceea pentru care filosofii au inventat eterna reîntoarcere (despre care a scris şi Kundera într-un roman), în care „aşteptarea este şi ea perfectă”, în care nu se întâmplase încă nimic rău şi nimic bun, în care sentimentul bucuriei existenţei este surprins de către… eterna strălucire a minţii neprihănite, o clipă care poate însemna împăcarea cu trecutul ( în „Răceala”, primul text, care se învârte în jurul consultării dosarelor de la securitate, pentru descoperirea turnătorilor), trăirea într-o iluzie sau amăgire ( „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare”), clipa împărtăşirii unei… clipe şi bucuria de a fi lângă cineva („Ce-o să se întâmple când o să murim”), clipa în care te poţi îndrăgosti prin telefon de”o voce de zahăr” („Linia orizontului”) ş.a.m.d, clipe care se pot înfrăţi pentru aceeaşi eternitate a marilor bucurii şi a marilor tristeţi (despre care nu se poate vorbi sau scrie cu adevărat), după cum observă Simona Sora pe coperta a IV-a, cu „un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o spinare caldă, o fată de la Deva” (e vorba de vocea de zahăr!).
Un bărbat din „Pe repede…”, în trenul care leagă Bucureştiul de Craiova, încerca să-i facă (sic!) capul mare unei fete cu o teorie a unui scriitor francez (numele l-a uitat!) despre „buclele temporale”: „Practic, orice moment din trecut există încă acolo şi poate fi retrăit dacă ştii cum să-l accesezi” Totul ar fi în cap, în memorie „dar drumul în trecut e blocat de celelalte amintiri. Trebuie să uiţi tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăieşti până în prezent.” (p.145).
Accesând astfel de momente sau inventându-le cât se poate de credibil (uneori teribil de credibil), ocolind pe cât posibil scandalosul, Augustin Cupşa este un fel de „colecţionar” sui generis şi cam face din oameni cam ce făcea un personaj de-al său în „Ochi căprui, sprâncene subţiri” (Ce titlu a la Marguerite Duras!), „un etolog cu doctorat în psihologie clinică”, „când era copil, avea o mulţime de fluturi, îi culegea din grădină dimineaţa după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate şi răsucite pe spate ca nişte foiţe uscate de ceapă, îi ducea în casă şi îi înşira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăşi ore întregi, dar niciodată nu se îndura să-i înţepe cu un ac şi să-i fixeze într-un insectar aşa cum făceau ceilalţi.” (p.104).
Cam atât (deşi s-ar putea scrie mult mai mult, dar sper că v-am făcut curioşi să veniţi să-l cunoaşteţi pe autor, venit după un personaj de-al său la Galaţi; real, e de găsit în „Toţi avem nevoie de-o îmbrăţişare”) despre o carte care, poate, prin titlu, este o replică ironică peste ani pentru „Marile speranţe” ale lui Charles Dickens. În altă cheie de lectură şi percepere, chiar dacă nu este dinamică precum un film cu Fred Astaire (deşi cred că are şi scene în care dansează în stilul… Cupşa din „Marile…”), cartea are tot farmecul lui Cyd Charisse, cu zâmbetul şi gropiţele ei. Apropo de curbe ale trecutului, dar şi de o scenă din proza care dă titlul cărţii… Bine, şi dacă tot ne documentăm, putem să o aemănăm şi cu dansul lui Cyd cu Genne Kelly din „Singin’ in the rain”, cu o rochie verde precum păpădiile…
O proză care atunci când nu ţi se lipeşte de piele, poate fi văzută cum se îndepărtează în diverse oglinzi retrovizoare, sau o poţi vedea pe ferestre cum se dezbracă precum unele femei care aşteaptă să fie văzute (şi citite) – este de găsit o astfel de femeie şi într-o proză a lui Cupşa. Şi aici nu este decât o observaţie strict estetică, deloc moralizatoare… Şi care se potriveşte delicatelor momente erotice ale prozelor, strecurate ca nişte zâmbete ale starletei…
Dar zău că dacă ar exista posibilitatea de a jongla cu timpurile, o văd pe Cyd jucând în „Turnul”, în rolul Evei sau/şi pe rând în rolul bătrânei…
Şi dacă unii se îndoiesc de cât valorează un zâmbet, vă spun eu că mult!
Atât cât trebuie!
Dar deja ne complicăm. Important este că „încă se întâmplă lucruri simple.” Şi bune. Precum proza scurtă a lui Augustin Cupşa.

a.g.secară

P.S. 25 octombrie, sâmbătă, orele 18, Librăria Donaris, Galaţi, întâlnire cu Augustin Cupşa!scan0113

Standard
A. G. Secară, Guy Montag’s books

Un roman deloc cansado: Moby Dick fără Moby Dick…

Qermessa

( La prima lectură: între roman-foileton şi capodoperă – „Quermessa”, de Victor Cilincă )

O femeie spaniolă a secolului al XVIII-lea (deşi ar putea fi în orice timp al terorii, chiar şi într-un viitor post-apocaliptic) îşi caută fără să ştie sufletul, iar sufletul este, poate fi o balenă albă… Dar ce este o balenă, se întreabă un personaj neimportant, un băieţel, spre finalul cărţii unde diferenţa dintre viaţă şi moarte este precum aceea dintre un fir alb de aţă şi unul negru la venirea înserării, după cum spun arabii…
Doar Victor Cilincă ne transportă în lumea dură a mărilor şi oceanelor, a piraţilor, corsarilor, beduinilor, dezmoşteniţilor, prima frază ( „Call me Ishmael!”) chiar aducându-ne aminte de începutul romanului lui Melville! O lume a marinarilor (oamenii fiind împărţiţi în buni, răi şi marinari, adică nişte fiinţe aproape dincolo de bine şi de rău!), soldaţilor şi negustorilor (şi de sclavi), pentru care un om poate fi doar un drum ( Acesta este finalul de carte, grăbit oarecum, doar romanul foileton trebuia să se sfârşească odată în paginile cotidianului „Viaţa liberă” – acolo a fost publicat între 24 iulie 2010 şi 5 iulie 2013 – : „Un om este un drum!”) iar existenţa o quermessa cu începuturi şi finaluri, la nesfârşit!
Iar în această lume, când eşti femeie, trebuie să te reinventezi, dacă nu vrei să fii doar o sclavă, cu tot ceea ce presupune termenul, sau, în cel mai fericit caz, vorba vine, o prizonieră de lux!
Respectabila contesă Isabella de Maljunction din Cadiz rămâne văduvă şi posesoare a unei epave de galion cam în acelaşi timp, devenind şi proscrisă cât de curând. Singura soluţie este o fugă din Spania, evadarea miraculoasă având loc chiar pe acea epavă, în timpul unui atac al piraţilor asupra Cadizului…
Tot ceea ce urmează este aventură, dar oarecum în maniera în care un Kafka ( Corabia-epavă este un castel sui generis, dar fără prea mulţi funcţionari; poate fi un minister al crimei), Dino Buzzati sau un Proust ar scrie despre… aventuri sau cărţi cu aventurieri. Nu degeaba cartea se subintitulează „Mirodeniile minţii”!
Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam la ceva frivol, bine, evident, cât poate fi Victor de frivol (ţinând cont cât de documentat scrie el, existând chiar pericolul căderii în didacticism, ocolit mai elegant decât un abordaj realizat de către nişte femei/fete disperate, dintre care cele mai multe trebuiau să se călugărească, fiind aproape adolescente!), în genul cărţilor pentru tineret! Surpriza este aproape colosală, ca atunci când cineva s-ar aştepta ca lecturând „Moby Dick” să găsească doar aventură sau asediind „Castelul” cehului ori „Citadela” lui Saint Exupery (sursă de inspiraţie şi el, prin misterioasa şi totuşi existenta aşezare „Cansado” – din Mauritania – , acesta fiind un alt titlu pe care autorul l-ar fi ales pentru carte), să spere că va avea parte doar de lupte!
Este un text al nostalgiilor de tot felul! Ale vremurilor când puteam citi (fără complexe) cărţi cu şi despre piraţi, ale vremurilor când am fi putut fi piraţi şi noi, ale iubirilor imposibile, ale scufundărilor (Victor a fost şi scafandru şi în carte apar şi scufundători, ba chiar un posibil alter ego mai consistent al autorului, este de găsit într-un gălăţean rătăcit, luat rob de către turci şi ajuns pe la Tangerul Atlanticului!), ale vieţilor netrăite şi ale morţii: în afara uciderilor, uneori aparent sadice, destul de numeroase (şi fără de milă faţă de unele personaje, unele chiar deosebit de pitoreşti), două schelete îţi pot rămâne mai mult în minte: acela al unui papagal (probabil vorbitor, observă cu umor detaşat autorul, cum se întâmplă deseori, rareori, foarte rar, uşor deplasat) dintr-o cuşcă şi acela al unui cal salvat de la înec de către moldoveanul nostru Alisandru (personaj care este şi scăpat de sub control… editorial, apărând prima oară brusc pe la pagina 147, inexplicabil, intrând firesc abia câteva zeci de pagini mai departe!), dar care este pur şi simplu descărnat de către o furtună în deşert!
Victor Cilincă, misogin moderat (citează din Talmud, totuşi, că „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”), este aici, poate mai mult decât în orice altă carte a sa, ispitit şi de spiritul marchizului de Sade, dar şi de spiritul femeilor fatale din romanele noir: aşadar, avem un roman noir piratesc, cu o femeie la început de o inocenţă (aproape fatală şi ea!) monumentală (conform legilor societăţii spaniole burgheze din epocă, era mai mult închisă în casă, atât ca fecioară, cât şi ca doamnă), care devine, în urma încercărilor, de un cinism demn de o hienă (după cum se sugerează voluntar sau nu pe undeva), mulţi dintre apropiaţi murind doar pentru că aşa i se păruse ei că ar scăpa, dacă nu cu onoarea nepătată, măcar cu viaţa. Moldoveanul o caracterizează, într-un dialog cu una dintre viitoarele victime ale dorinţelor sale ucigaşe, născute din disperare, dar poate şi din instinctul de criminal al oricărui om ajuns în situaţii limită, astfel: „… ieu zic că aiastă muiere nu face nice câtă umbra ei călcată în copita calulului! Nu are inimă şi nice privire blândă, e prea semeaţă, fără a cunoaşte miezul lucrurilor şi mila! Când o să fie şi ea răpusă, nimene n-o prohodi-o…!”
Cert este că Isabella ajunge să fie şi iubită, nu numai pângărită, chiar şi având, după o luptă, un singur ochi, devenind un fel de Milady Rochefort! Pentru copilul pe care ajunge să-l poarte în pântece (scuză oare!?), va ajunge să-şi vândă oamenii (e drept că aici era o posibilă rivală în dragoste!) zâmbindu-le!
De altfel, Victor jonglează cu elemente ale romanului de capă şi de spadă (incluzând şi piraţii clasici aici; ba chiar dedică cartea doamnei Fanny Van de Grift Stevenson, soţia şi muza autorului „Insulei comorii” ori „Răpit de piraţi”), făcând cu ochiul însă şi cititorului mai rafinat, ca să nu spun mai harnic, aşezarea Cansado fiind oarecum „oraş” înfrăţit cu Macondo, un exemplar din „Don Quijote” fiind folosit pe post de Biblie la jurămintele celor care nu ştiau carte, având loc şi întâmplări demne de romanele fantastice, o zi putând deveni, ca în poveşti, un an întreg!
Revenind la Isabella (indirect), pentru că tot spuneam că ar trebui să scrie şi un roman de dragoste, „Quermessa” este şi un roman de dragoste (atipic). Întrezărim femeia ideală a unui… marinar (a fost şi marinar Victor!), adică (şi) un harem întreg, deoarece cui altcuiva i-ar veni ideea să caute un echipaj feminin într-o mănăstire, iar apoi să moară (sau să dispară) fetele acelea aproape toate!
Din acest roman (şi) cu piraţi (atipic şi el) se simte „mirosul lui Dumnezeu”, „care întotdeauna vine dinspre mare” (p.41), însoţind „Sarea, soarele, catranul, cânepa arsă, peştii uscaţi, scoicile putrede, lemnul încercat al corăbiilor, izul prostimii”, dar şi sângele şi mierea condiţiei umane (poate nu întâmplător romanul începe cu povestea „inventării” unui soi de vin ca mierea), sângele care este trup şi/sau demon al speranţei că poate şi mâine este o zi (Scarlett O’Hara poate fi o altă referinţă pentru Isabella!), o zi în care poate chiar vom putea va fi mai buni şi ne vom putea retrage într-o Martinică oarecare (unde par să ajungă, într-un final care poate va fi scris, tatăl şi Isabella, mama copilului care încă nu se naşte), ca să cultivăm arborele de cafea, renunţând să mai fim piraţi ai vieţilor celorlalţi, dar mai ales ale propriilor noastre fiinţe!
Încheierea propriu-zisă a cărţii, nu cea bănuită, ne-o prezintă în două scene pe malul Oceanului Atlantic, pe ţărmul african de la Cansado („Obosit”, în limba spaniolă), pe Isabella zâmbind, de data aceasta curat, chiar dacă în faţa unei comori prea omeneşti, aşteptând să fie luată de omul ei (dispărut), adică aşteaptă întoarcerea lui… Butelia den steclă verde cu mesaj care se rostogoleşte în valuri la picioarele ei poate fi semnul unui nou început!
Pentru melomani mai facem o precizare: autorul sugerează să se citească aventurile Isabellei pe acordurile Suitei spaniole Opus 47 de Isaac Albéniz!

adi george secară

Foto: Tudor Șerban

Editare foto: Simona Andrei

 

Efect secundar 12 (4)

Efect secundar 12 (3)

Efect secundar 12 (2)

 

Efect secundar 12 (1)

 

 

Standard