A. G. Secară, Elena Parapiru, Galati, Simona Andrei, Vernisaj

ERR – The Aftermath

10700693_1484577705138758_215027393685275554_o

10295080_1484577795138749_7761502155011405480_o

A ieșit bine. Am casa plină de flori. Deja legendarul trandafir galben pe care, nu știu cum se face, îl primesc de fiecare dată, de la persoane diferite, tronează în fruntea tuturor.
Încă mă gândesc la ce mi-a spus o doamnă antreprenor din America: construiesc avionul în timp ce zboară. Da, sincer, așa a fost, i built the plane while flying it. Este singura mea posibilitate. Când am decis să fac din ERR o expoziție nu aveam decât jumătate din fotografii realizate. Nu exista simeză, nu știam unde voi expune, nu nimic. Nici ERR ca idee nu ar fi fost dacă nu aș fi purtat o discuție, aproape întâmplător, acum un an, cu Roxana Georgiana, în care să visăm la oameni duși în lesă prin sufragerie (mulțumesc Roxana, era fix ce gandeam și eu de multă vreme). Dacă Roxana Dobre nu ar fi făcut din nou echipă cu mine pentru doua dintre ședințe. Dacă nu aș fi câștigat în timp încrederea unor femei absolut speciale, care au acceptat sa fie modele în acest studiu al feminității.
Spațiul care a găzduit ERR a apărut în momentul în care, povestindu-i Luminiței ce aș vrea să fac, mi-a propus direct și fără menajamente să expun în holul Hotelului Turist, cu acordul soțului ei, Mario. Nu ar fi existat simeza dacă, după ce am cumpărat necesarul de material, nu ar fi montat-o Basarab. Nu ar fi existat printuri dacă Gabriel Stanciu nu s-ar fi ostenit, în puținul lui timp liber, să transforme himerele mele din format electronic în fotografii palpabile (iți multumesc nu doar pentru asta ci și pentru perdaful din acel e-mail, îl meritam). ERR nu ar fi existat dacă, în ultima clipă, Cătălin nu s-ar fi suit pe scara aceea imposibil de înaltă, ca să vă putem întâmpina cu fotografiile expuse pe pereți, totuși. Dacă Elena, în dimineața vernisajului, nu ar fi fost lângă mine să mă ajute, inclusiv să mă hrănească, ca să nu pic pe jos. Dacă nu aș fi știut că am susținerea și încrederea unor oameni de cultură, Dan Basarab Nanu și A. G. Secară. Le mulțumesc amândurora pentru cuvintele rostite în deschiderea vernisajului.
Aftermath, ziceam. La vernisaj, Dan Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galați a declarat, din prima frază, inaugurarea celei mai noi galerii gălățene, Galeria Mario. Spațiul a fost plin, din nou am fost onorată, eu și echipa mea, cu prezența multor gălățeni, prieteni, cunoștințe dar și oameni noi. Vernisajul ERR a fost prilej de socializare, ma bucur enorm că v-ați simțit bine timp de aproape patru ore. Am primit un braț de flori. Am avut un feed-back extraordinar, fotografiile expuse au născut meditații personale asupra feminității, asupra păcatului și, de fapt, ce este și ce nu este păcat, a fost prilej de reevaluare a statutului femeii față de bărbat. Am primit confirmarea că sunt pe drumul cel bun, galeria urmează să capete și un statut juridic, ca să putem găzdui artiști așa cum se cuvine. Am primit doua propuneri de colaborare pentru alte două expoziții de fotografie. Din nou, fotografiile mele au inspirat poezie, imi pare rău că nu am putut rezolva cu montajul sunetului pe video, Adrian, îți rămân datoare.
Adică, mai pe scurt, ERR mi-a apropiat mai mult oamenii care, cu adevărat, sunt alături de mine, indiferent ce, și i-a îndepărtat definitiv pe cei care erau în viața mea doar pentru că le foloseam ocazional la satisfacerea orgoliilor.
Fotografiile postate sunt realizate de Adrian Mociulschi și Andrei Iliescu, vă multumesc fraților, stiu că a fost o noapte de muncă pentru voi. Le mulțumesc tuturor fotografilor prezenți la vernisaj, le mulțumesc poeților prezenti, presei, echipei Humanitas – colegele mele, artiștilor plastici, tututror care, prin prezența lor, au făcut ca seara ERR să fie una magică.

Standard
Elena Parapiru, Interviu

Să oferi ceva nepreţuit – Interviu cu fotograful Adrian Mociulschi

Adrian
Adrian Mociulschi: Oferi un lucru nepreţuit, dar care are un preţ

Fotografia lui Adrian Mociulschi respiră subcutanat. În aşteptarea clipei în care Omul se întoarce în Om. În care personajul uită garda. În care fotograful este una cu starea ta. Cu sinele tău. Şi afli: uite cine încă mai eşti.

„Tu l-ai văzut e tata aşa cum este”

Reporter: Fotografia – o stare?
Adrian Mociulschi: Totul se învaţă. Trebuie să ai înclinaţie, sau te duce viaţa la un moment dat către fotografie, către artă în general. Fotografia este un domeniu care strânge foarte multe în el, sintetizează fizică, matematică, psihologie… Totul are legătură cu fotografia. Totul are legătură cu totul.

Reporter: …iar portretul – o sinteză?
Adrian Mociulschi: Da, într-un gest poţi să surprinzi personalitatea omului, să sintetizezi o viaţă. Se întâmplă ceva ciudat în faţa camerei: din două, trei cadre, reuşeşti să-i ghiceşti felul de a fi al omului, să-i vezi sufletul, să i-l răpeşti. Oamenii sunt surprinşi de chestia asta, mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă întâlnesc cu una sau două persoane, să stăm de vorbă jumătate de oră fără să ne mai fi cunoscut până la momentul acela şi să le fac câteva cadre. Cadrele respective au fost văzute de copiii lor şi au zis: „Este extraordinar, încerc să-mi fotografiez tatăl de douăzeci de ani şi tu, din trei cadre, l-ai văzut aşa cum e”.

Când o iei de la capăt

Reporter: Cum te simţi după ce îţi iese o fotografie, eşti fericit?
Adrian Mociulschi: Fericit e prea mult spus. Poţi să fii mulţumit de un lucru şi să treci mai departe, sau eşti mulţumit, te întorci la el peste un an de zile şi vezi că ai fi putut să faci o treabă mai bună, eventual o iei de la capăt.

Reporter: Tu cauţi oameni frumoşi, prin ceea ce înţelegem noi şablonul de frumuseţe?
Adrian Mociulschi: Sunt oameni foarte frumoşi, sunt oameni expresivi pentru că au ceva în spate, o sclipire de inteligenţă în ochi, tristeţe, necaz, o viaţă frământată, sunt oameni bogaţi sufleteşte.

Obiectivul suprem: joacă

Reporter: Îţi cunoşti subiecţii?
Adrian Mociulschi: Nu întotdeauna. Cel mai greu e să lucrez cu cei pe care îi cunosc de multă vreme. Cred că ei ştiu ce caut şi se ascund de mine mai mult decât cei cu care mă întâlnesc ocazional şi care sunt relaxaţi. Am avut surprize zilele astea, când cei pe care i-am fotografiat m-au lăsat să văd mai mult din personalitatea lor, nu ştiu dacă cu bună-ştiinţă, s-au simţit, cred, în largul lor în prezenţa mea. Sau poate nu s-au simţit ameninţaţi. Întotdeauna am grijă ca, după primele două-trei cadre, să le arăt ce a ieşit, ca să ştie că sunt pe mâini bune şi că imaginea lor nu va fi alterată.

Reporter: Repere. Ce urmăreşti, ce vezi, ce cauţi?
Adrian Mociulschi: Caut expresivitate, de fapt asta mă inspiră. Şi ieşirea din tipare. Sunt persoane şi personaje pe care le cunosc, persoane publice care, în faţa unui fotograf bun, devin mult mai expresive şi capătă ceva în plus faţă de personalitatea lor, chiar ajung să prostească într-o imagine benefică. De fapt acesta mi se pare obiectivul suprem, ca omul să se simtă atât de bine în prezenţa ta încât să fie de acord să se joace în faţa camerei.

Şi regie? Şi!

Reporter: Este natura omului mai apropiată în momentul jocului de ceea ce înseamnă pur?
Adrian Mociulschi: Da, îi dispare teama de ridicol. Şi o astfel de imagine nu e ridicolă… Are o scenă Jack Nicholson cu un pai de chibrit aprins în gură, ridică din sprâncene – o imagine comică, dar nu ridicolă.

Reporter: Faci regie cu subiecţii tăi?
Adrian Mociulschi: Uneori, câteva linii directoare în ce priveşte limbajul trupului. Le spun înainte ce arată bine şi ce nu, care ar fi atitudinea potrivită, dar nu le impun nimic. De exemplu, unei femei îi spun să ţină întotdeauna spatele drept, să se ferească de unghiurile de nouăzeci de grade – lucruri mărunte, tehnice, dar nu interacţionez, las omul să se mişte în ritmul lui, nu-l întrerup şi am răbdare până îmi obţin momentul dorit.

Democratizarea fotografiei

Reporter: Pe lângă aparatura în care investeşte (cameră, lentilă etc.), cât de importantă este pentru un fotograf tehnica legată de compoziţie? Se poate fără ea?
Adrian Mociulschi: Nu, nu se poate fără ea, este esenţială. Se studiază multă pictură, lucrările înaintaşilor, trebuie să treci prin fotografie de la începuturi şi până în prezent. Toate imaginile pe care le vezi sunt surprinzător de bine făcute, pentru că la începutul fotografiei de treaba asta se ocupau oameni educaţi.

Reporter: Să înţeleg că toţi fotografii profesionişti sunt nişte intelectuali?
Adrian Mociulschi: Odată cu democratizarea fotografiei, nu toată lumea îşi bate capul cu treaba asta. Dar sunt şi mulţi fotografi care sunt educaţi, care iau lucrurile astea foarte în serios şi pentru care fotografia e un mod de viaţă.

Reporter: Şi trăiesc din acest mod de viaţă? Îţi poţi duce arta la cumpărături?
Adrian Mociulschi: Bineînţeles, de ce nu? E o formă de satisfacţie. Oferi un lucru nepreţuit, care are un preţ din cauză că şi tu trebuie să mănânci. Ca să poţi continua să oferi ceva nepreţuit, ai nevoie de nişte resurse, pentru că e o îndeletnicire care îţi ocupă tot timpul, aproape 24 de ore pe zi. Ai putea să o faci cu jumătate de normă, dar nu vei excela niciodată.

Elena Parapiru
Foto: Adrian Mociulschi

Standard
Elena Parapiru, Simona Andrei

Octombrie eu

„Ăsta a fost un pupic dulce?” mă chestionează şoptit Cristina, în timp ce îmi bumbăceşte faţa cu sărutări mici.

Ningând toamnă veşnică peste noi, shutter-ul aparatului se ascunde în galben-verde de octombrie cald.

Aflat în rând cu visele, zâmbetul Simonei ţine loc de tăceri străvezii, lăsându-mă cufundată în copilul care mi-e eu, nefiind vreodată a mea. Ci doar a Ei însăşi. Şi o respir cum este mică. O respir pentru că mă strânge sălbatic după gât, adunând soare în pumni şi lumină în şuviţe.

Unde ai început.

Şi când.

Ai fost cu mine de când am ştiut că nu sunt niciodată singură.

Iar eu ţi-am fost carcasă de scoică, ca tu să ieşi îndrăgostită de soare, luminând sub el, înmiresmând aerul din jur de căldură.

Acoperindu-mi în valuri faţa, părul Cristinei miroase a pădure. De deasupra norului de roşu, verde şi galben, din vegetaţie care se mistuie în curcubee calde, soarele îmbracă copilul în piele şi pe mine în foc.

Cuprinse în cerurile amiezii, ne pierdem sub dragoste de soare. Şi rămân să ard în lumini încă neştiute. Căci sunt octombrie şi mă mistui de dragoste de tine – schimbă-mi culorile, soare cu piele şi voce de copil mic.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

x

Standard
Elena Parapiru, Reacție adversă

Tempi pasatti

efect secundar 1

Tempi pasatti

Ştii, când merg la mare, merg de fapt la Constanţa. Iubesc neînchipuit oraşul ăsta şi pe oamenii lui, oameni cu priviri de lup.

Iar vara asta, acum o săptămână – exact o săptămână, că la ora ASTA eram pe terasă la McDonald’s, beam cafea la pahar mare şi Cola Zero -, am văzut ceva care în sfârşit mi-a vorbit.

În diagonală cu masa mea stătea un om gras. De fapt, un om îngrăşat. Îţi poţi da seama cine nu s-a născut gras, obez şi doar s-a făcut aşa: trăsăturile feţei nu sunt deformate complet, ar putea reveni la ce au fost, corpul fiinţei respective ţipă a disconfort, ceva exasperat îi iese din porii lărgiţi.

Ei, omul acesta, care venise cu fiică-sa la masă, era îngrăşat. Şi nu era trist. Dar avea o privire întoarsă înăuntrul lui, o privire care îl separa de toţi ceilalţi grăbiţi din jur. Indivizi grăbiţi. De mare, activităţi, delfinariu, mâncare, viaţă, să trăim repede vacanţa, să nu ne scape nimic.

Omul acela trăia înăuntrul lui. Şi până şi copilul lui îl lăsa în pace, deşi se cam plictisea – stătea cu picioarele lungite pe banca ovală, şi bâţâia încet din sandale. Iar taică-su asculta vorbele unei certe vechi, asculta cum era părăsit, asculta cum ce dădea el cândva şi era primit ca excepţional, acum nu mai era de nici un folos.

Şi poate mai avea pe el unghiile cu care îşi atinsese iubita. Şi bucăţi de piele sărutate de ea. Şi ochii plini de ei doi şi un dram de îmbrăţişare, rătăcită călduros şi umed într-o zi de iulie. Să te abandonezi şi să cazi apoi.

Nici măcar nu respira. Nici eu.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

efect secundar 4

efect secundar 3

efect secundar 2

Standard
Elena Parapiru, Whatever

La dreapta Simonei Andrei SAU Noi două şi Laura Stoica, că Alex Velea pleca

efect-secundar-1

O94A6902

La dreapta Simonei Andrei
SAU
Noi două şi Laura Stoica, că Alex Velea pleca

Nu pot fi mai fericită decât atunci când îi vin Simonei idei. Cică, hai, sâmbătă-mâine mergem în satul Traian, este un conac mişto acolo, ruine, ai să vezi. Tu ia rochia verde, nu le lua pe ale scurte, de produs, pe care ţi le-ai cumpărat când am mers la shopping.

Mda, mă dezumflu patriotic, ce dracu’ ai cu rochiile scurte; adică ruinele şi picioarele nu merg împreună? Merge şi gara Fileşti, mă asigură cu nasul lipit de display-ul aparatului foto. Fuck, iar mă ia la mişto.

Marlene

Cu ea fumez când merg cu maşina. Cică nu o deranjează. Drum drept, păr în gură, mişto, Hollywood, uite-ne că venim. Din spatele ochelarilor de plastic fumuriu mă şi văd scrumând blazat; ah, ce aer cool am, gândesc fulgerător.

Rămân preocupată să fiu Marlene Dietrich, aşa că dau să scot mâna pe geam să umfle vântul arsura, şi frig cu nădejde o bucată pumn cu ţigară în fereastra trasă până sus, zici că aveam scut de protecţie activat. Umplută de jar şi Dumnezei, mă scutur din mers şi mai fac odată. Identic.

Sufocată de râs, Simonei îi ţâşnesc lacrimi mute.

100

Ajungem, facem constatarea, da, ruina-ruină, ăştia ce făceau acum o sută de ani, pe vremea asta? o ia pe Simona jocul de-a amintirile neavute.

Puneau un argat să ne dea afară, o asigur, cică primim decât joia, căraţi-vă, conaşul doarme.

Shooting

UNDE EŞTI? răcnesc diafan dând târcoale ruinelor. „La dreapta”, răspunde imperturbabil Simona.
(dinăuntru)

Ei, căcat, eşti la dreapta, zic tare şi o aud râzând.
(da, tot dinăuntru)

„Mă, dacă nu sunt la dreapta, încearcă la dreapta”, mă direcţionează vocea, uşor plictisită.

Înaintez vânjos, suflecând până la brâu – şi peste blugi – rochia neagră, lungă şi pentru care mi-am închiriat sufletul şi nu numai. Aparent, nici una dintre drepte – cea primară şi cea opţională – nu se regăsesc în locurile tradiţionale.

Cărămizi & ciori

Căci Simona stă ea dreaptă – ca să vezi –, fix în mijlocul palatului compus din cărămizi şi ciori cretine, că de-aia par aşa de mişto speriată în unele fotografii. Care pozat, că mă termina cu nervii când le apuca pe nebune zburatul.

Fată, de ce nu spui că eşti la dreapta? o chestionez smulgându-mi artistic tenişii şi umplându-mi tălpile cu scaieţi. Şi nici nu mă bagă în seamă: Stai acolo, mă mână ca pe oi. Aici? Mai la dreapta, precizează doct.

Parcă mai încape discuţie.

Ordinea priorităţilor

Beton arta, beton bărbaţii pe care nu îi iubim, beton să zaci cu ochii umpluţi de Dunăre brăileană, amândouă murdare de praful luat dintr-un colţ de conac în care nobilii făceau sex, că erau mai sătui ca Alex Velea şi Laura Stoica de minciuni despre dragoste şi suflete-pereche.

Unde bem? întreb în timp ce volănesc prin oraşul vecin. Mergi pe lângă spital, zice Simona. Spitalul de ţăcă? Elena, nu zice aşa, ferească Sfântul. Da, mă, aşa-i, recunosc: da’, în ordinea priorităţilor, noi şi dacă ne tâmpim cu acte, măcar să zică poporul că ce poze mişto avem.

Chicotim cu soft-box-ul natural în cap (de ce să spun nori când pot să fiu şmecheră), pe când Velea începe să se văicărească în difuzoarele terasei. Mamă, ăsta şi-a luat-o nasol de la tipă, cică el pleacă definitiv, hai pa.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

efect-secundar (1)

efect-secundar (2)

efect-secundar (3)

efect-secundar (4)

efect-secundar (5)

efect-secundar (6)

efect-secundar (7)

efect-secundar (8)

Standard
Elena Parapiru, Interviu

Interviu Tudor Şerban: „Să laşi o urmă”

Interviu
Tudor Şerban: „Să laşi o urmă”

Ploaia umblă prin oameni în ziua în care mă întâlnesc cu Tudor Şerban. Şi sentimentul ploii colindă atelierul învelit în Tudor. În tablouri din care el intră şi iese, pentru că se metamorfozează şi când stă desenat. De propria mână. Şi când tace, de dragul de a nu-şi grăbi clipele. Tudor Şerban nu încape într-o discuţie.
Într-o vineri după-amiaza, Tudor s-a diluat în ploaie şi a căzut împreună cu ea, preschimbat în cioburi grafice.

Reporter: Ce n-ai fi putut să fii, de-ai ajuns artist plastic? Ce n-ai fi putut niciodată să faci?
Tudor Şerban: Cred că aş fi putut fi foarte multe personalităţi, câteodată am senzaţia că sunt foarte multe personalităţi în interiorul meu, în fiecare zi am alte gânduri, alte curiozităţi. Şi, datorită faptului că sunt profesor, mi se întâmplă des să interacţionez cu oameni din diferite medii. Unii dintre studenţii mei sunt oameni mai în vârstă, au diferite vocaţii, unii dintre ei au terminat Artele, alţii Mecanica sau alte facultăţi, şi-atunci trebuie să mă pliez pe caracterul fiecăruia. Iar când zic caracter, mă refer mai mult la tipologia de om mai întâi, şi mai apoi la vocaţia lui. Sincer, în liceu, în clasa a IX-a, aş fi vrut să fiu arhitect, după care în clasa a X-a mi-am dorit să fiu designer vestimentar, iar la finalul clasei a X-a trebuia să mă decid pe o ramură pe care voi merge toată viaţa. Şi am ales grafica, şi nu orice fel de grafică, ci grafica de ilustraţie, grafica de şevalet. Pe care am mers mai departe, şi la facultate la Cluj, s-a întâmplat ca acolo să găsesc nişte oameni deosebiţi, care să mă ajute în realizarea secvenţialismului în grafică, numit bandă desenată.

Reporter: Tu trăieşti înăuntrul artei tale şi sunt convinsă că, la fel ca orice artist, ca orice om care are putere de creaţie, îţi doreşti să fii Unic. Unde îţi găseşti tu această unicitate şi unde crezi că ai de lucrat pentru definirea acestei note profund personale, care într-adevăr vorbeşte strict despre tine?
Tudor Şerban: Cred că am de lucrat foarte mult la sinteză. În momentul în care îmi vine o idee, ea vine sintetizată şi nu mă ajută foarte mult, trebuie să o amplific, să o dezvolt în aşa fel încât ideea respectivă să arate şi bine, să aibă şi verticalitate, dar şi o structură compoziţională riguroasă. Iar când zic structură compoziţională, cred că este aspectul pe care lucrez tot timpul cel mai mult. Chiar şi cu studenţii colegii mei, în momentul în care mă prezint ca profesor, ţin foarte mult ca rigurozitatea compoziţională să stea în picioare. Compoziţia este… este mai mult literatură decât artă, este ca şi cum ai face un roman în imagini. Chiar şi dacă faci un singur tablou, contează foarte mult felul în care îl împarţi ţi felul în care împărţirea respectivă, dacă este uniformă sau unitară, să dea bine compoziţional. Încă descopăr la artişti celebri compoziţie fragmentară la care, bineînţeles, nu mă aşteptam. Simplitatea asta pe care eu trebuie s-o redau se întâmplă să o întâlnesc chiar şi în momentul în care am de făcut o ilustraţie pentru un story-line pentru banda desenată. Banda desenată este un pic mai dificilă decât story-boarding-ul În story-boarding se foloseşte doar imaginea, în timp ce în banda desenată se folosesc amândouă, şi story-boardul şi story-line-ul. Ei, şi în momentul în care ai textul romanului, trebuie să ştii ce scoţi de acolo ca filmul pe care îl realizezi tu să aibă fir epic şi imagine.
Ce n-aş fi putut să fiu… N-aş fi putut fi matematician.

Reporter: Este o contradicţie, între a fi artist şi a fi matematician?
Tudor Şerban: Nu. Cred că ţine foarte mult de latura asta de a sintetiza. Dacă aş fi fost un om foarte bun în matematică, atunci aş fi văzut lucrurile mult mai simplu. Dar le văd mult mai complicate. De multe ori, „complicitatea” aceea a imaginii trebuie tot timpul să o regândesc, să o recalculez, cum e în portretul aceasta al lui Moebius. Este un portret pe care l-am solarizat, dar nu prin intermediul programelor de procesare foto, ci l-am sintetizat prin intermediul programului interior personal. Iar când vorbesc de solarizare, înseamnă doar umbre, sau doar lumini. În cazul lui, sunt doar umbre.

Reporter: Îmi întreb întotdeauna intervievaţii, pentru că mă interesează foarte serios la ce se raportează fiecare. Care vă sunt reperele, artiştii care au contat în dezvoltarea dumneavoastră personală? Nu cei care te inspiră, dar care îţi dau elemente de care clar ai nevoie în construirea a ceea ce creezi.
Tudor Şerban: Da, după ce am terminat generala, îl aveam ca reper pe Gustav Klimt. După ce am terminat liceul, îl aveam ca reper pe Salvador Dali. După ce am intrat la facultate, mi s-a desfiinţat tot.

Cât suporţi să stai fără să lucrezi?
Tudor Şerban: Fără să lucrez. Cred că toţi lucrăm şi dacă nu o facem fizic. Poţi sta şi până la 20 de ani şi la final să laşi ceva. Să laşi ceva în urmă. Să laşi o urmă. O urmă de trecere. Că ai fost cineva. Sau că ai făcut ceva. Sau că ai încercat ceva. Exact aici se raportează concluzia mea, după un vernisaj. Care a fost urma. Ce a lăsat omul acela. Ce a lăsat nou. Ce s-a mai făcut. Sunt cântăriri pe care le facem cu toţi.

Îţi crezi publicul care vine la expoziţiile tale? Îl crezi când te aplaudă, când te priveşte în lucrările tale. Dacă îl crezi când îţi adresează observaţii.
Tudor Şerban: Nu cred că la vernisajele mele a fost până acum un public. Dar au fost oameni. Public este un cuvânt care se referă la toate persoanele care au venit la vernisajele mele. Eu sunt un om care acceptă orice părere, dar trebuie s-o macin, s-o sintetizez. Publicul de artă vizuală din România momentan nu există. Şi dacă mă refer la Europa – aici nu există public de artă vizuală.

Sunt scriitori care spun aşa: mă apuc de un roman. Măi, şi nu mă ascultă. Personajul acela vrea să facă altceva decât vreau eu. Decât am planificat eu. Se poate transla vreodată faptul acesta la tine? Te ascultă lucrarea ta pe tine?
Tudor Şerban: Nu. Are personalitatea ei. Care îmi încalecă mâna şi gândul. Şi de multe ori în arta vizuală se întâmplă să renunţă. Să faci un compromis. Compromisul în arta vizuală. Care înseamnă a renunţa. Şi a face o schimbare majoră exact atunci când nu te aştepţi. Dar care să ajute lucrarea respectivă.

Deci ea trăieşte mai bine dacă o asculţi tu pe ea.
Tudor Şerban: Absolut. Şi aici ţin să-i contrazic pe cei care spun că (se strâmbă, îngână): mă, lucrările tale sunt triste. Că, mă, lucrarea ta zâmbeşte nu ştiu cum. Că, mă, lucrarea ta ascunde multe. Ai sexualitate acolo. (redevine el însuşi. Zâmbeşte): Crede-mă, Elena. Aş vrea în momentul acela să-i zic: tu nu ştii cum s-a jucat lucrarea aia cu mintea mea. Dar încearcă tu să te joci cu ea, să vezi ce îţi face. Se joacă cu minţile noastre. Mulţi zic că dacă este creaţia ta este propriul tău copil. De-asta rezultă că se joacă cu mintea ta. Că este foarte năzdrăvană.

Se bucură artiştii contemporani de un background cultural solid? Artistul plastic poate să fie doar artist plastic? Să fie specialist?
Tudor Şerban: Nu. Nu poate să fie doar artist plastic. Şi nu poate fi doar artist muzician. Şi nu poate fi doar artist teatral. Trebuie să comunice cu toate mediile. Şi să poată să sintetize în aşa fel încât să îl ajute şi pe el, şi pe privitor. Iar cultura este ceea ce sintetizezi tu pe moment. Este finalul unui vernisaj, emoţia pe care ţi-a lăsat-o un vernisaj. Emoţia pe care ţi-a lăsat-o o carte. Momentul în care începi să meditezi – te autocultivi.
A consemnat Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

efect secundar interviu tudor serban (1)

efect secundar interviu tudor serban (2)

efect secundar interviu tudor serban (3)

efect secundar interviu tudor serban (4)

efect secundar interviu tudor serban (5)

efect secundar interviu tudor serban (6)

efect secundar interviu tudor serban (7)

efect secundar interviu tudor serban (8)

efect secundar interviu tudor serban (9)

efect secundar interviu tudor serban 1 (1)

efect secundar interviu tudor serban 1 (2)

efect secundar interviu tudor serban 1 (3)

efect secundar interviu tudor serban 1 (4)

efect secundar interviu tudor serban 1 (5)

efect secundar interviu tudor serban 1 (6)

efect secundar interviu tudor serban 1 (7)

efect secundar interviu tudor serban 1 (8)

efect secundar interviu tudor serban 1 (9)

efect secundar tudor serban vernisaj (1)

efect secundar tudor serban vernisaj (2)

efect secundar tudor serban vernisaj (3)

efect secundar tudor serban vernisaj (4)

efect secundar tudor serban vernisaj (5)

efect secundar tudor serban vernisaj (6)

efect secundar tudor serban vernisaj (7)

efect secundar tudor serban vernisaj (8)

efect secundar tudor serban vernisaj (9)

efect secundar tudor serban vernisaj (10)

efect secundar tudor serban vernisaj (11)

efect secundar tudor serban vernisaj (12)

efect secundar tudor serban vernisaj (13)

 

efect secundar tudor serban vernisaj (14)

efect secundar tudor serban vernisaj (15)

efect secundar tudor serban vernisaj (16)

efect secundar tudor serban vernisaj (17)

efect secundar tudor serban vernisaj (18)

efect secundar tudor serban vernisaj (19)

efect secundar tudor serban vernisaj (20)

 

Standard