A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild, Whatever

False prolegomene la Metafizica Comisarului Corcoduşă, „un justiţiar para, metamodern”…

„Fie ce-o fi, Capa, bunătatea nu are altă cale decât răul”

Adrian Buzdugan10682204_670115096443365_7068731946610338657_o

Acest text este, aproape sigur, pentru cititorii nedumeriţi, care la un moment dat al lecturii vor căuta puncte de reper sau de sprijin. Nici o şansă! Corcoduşă le-a desfiinţat pe toate! Singura nădejde rămâne o metafizică improvizată, din care reproducem aici doar nişte ciorne… Fiindcă autorul nu a mai apucat să le închege… Tot Corcoduşă!…
Dacă s-a scris o metafizică a detectivului Marlowe, dacă s-a spus că suntem o ţară a corcoduşilor (adică, vedeţi domniile voastre, nici ţuica nu poate fi bună din corcoduşe, aceste rude mai sărace ale prunelor!) şi, adaug eu, florile de corcoduş sunt florile „neantului valah”, de ce nu am încerca o metafizică a… corcoduşelor în general, şi una a comisarului Corcoduşă în particular!? Evident, aici, ne vom opri la acest demn, ba chiar mai mult decât atât, urmaş al Comisarului Moldovan, post modernizat sui generis într-un soi de James Bond interpretat de Mister Bean, dar nu cu superficialitatea tabloidelor britanice…
Tot bâjbâind pentru căutarea tonului necesar, ce v-ar spune un Georges Simenon interpretat, pe rând, de… Corneliu Porumboiu şi de Daniil Harms!?
La sfârşitul lecturii (este totuşi o scriere de tinereţe a lui Adrian Buzdugan!), nu veţi şti, probabil, dacă „a fost sau n-a fost” un roman poliţist (sau cu un fel de spioni… sau de prune)… dar umorul său este de aceeaşi calitate precum cel al regizorului (doar vin amândoi de pe meleaguri vasluiene!) ori al rusului avangardist…
Şi veţi înţelege cu siguranţă câte ceva despre diferenţa dintre „literatură” (care rimează bine cu „maculatură” deseori) şi „arta cuvintelor”… Sau despre neo-avangardism.
Cine o să spună la un moment dat că Adrian Buzdugan este neserios, să-şi aducă aminte de „Numele trandafirului”: care era miza acolo? Acea carte a lui Aristotel care trata tocmai problema (puterii) Râsului.
Cu siguranţă, cât de curând, cărţile lui Adrian Buzdugan vor fi interzise. Iar cum cărţile invocă Realitatea (sau venirea ei, poate doar a doua oară, pe Pământ), autorul va fi închis într-o „Citadelă de fier” (numele primului său roman publicat) şi va fi obligat să scrie o carte…fără umor. Ar putea fi bun coleg (de celulă) acolo cu un Răzvan Petrescu sau Emil Brumaru, ori Dorin Cozan, tot vasluian, şi aproape coleg de debut cu Adrian Buzdugan, cu a sa „Apocalipsă de după Vaslui.
Am putea începe la propriu cu cele trei principii de bază ale filosofiei corcodușiene: «Bouscule les stéréotypes!», «Realitatea nu ţi-o pot arăta decât poeţii.» și «Gândirea împiedică acţiunea.». Poate părea un pic surprinzător, dar şi cineva care mănâncă usturoi precum Mărgelatu seminţele, poate avea o filosofie, nu numai de viaţă, ci şi de misiuni în care sunt amestecate multe organizaţii, instituţii, de la Interpol în jos şi în sus…
Da, Corcoduşă ţine, nu sunt sigur dacă de obicei, o ţigare Mărăşeşti după una dintre urechi, în funcţie de zilele cu soţ sau fără, vorbeşte deseori sau rareori singur şi mănâncă usturoi ironic, având şi un sacou excentric, împrumutat de la omul invizibil, când acestuia experimentele îi ieşeau o zi da, o zi nu: „un sacou excentric, făcut numai din mâneci, guler și butoniere, dar acum era dat la spălat.”
Dar iscusinţa sa de neîntrecut este cea a camuflării arsenalului de care poate dispune, aici fiind evident că personajul este scris-inventat de către un discipol al lui Q, inventatorul trăsnit care apare în orice film al agentului 007: „Mitraliera, aruncătorul de grenade și cele două mine antitanc le avea alături, ascunse bine sub șerveţelul mesei din stânga.”
Cam aşa, cum aţi observat mai sus, intră în istorie Comisarul nostru (nu al NKVD-ului!, deşi se bat nişte apropouri la ceea ce se întâmplă/ s-a întâmplat/ se va întâmpla dincolo de Prut, Nistru, Don, Bug, Volga, Enisei, Obi, Pacific), urmărind discret „pe cineva”, prin Italia, unde intră, nu că ar conta, în vizorul Mafiei, dar şi este urmărit de ochiul de ochean al soacrei…
Adrian Buzdugan, dedulcit la „re-definiri ale umanului” ( a început cu re-definirile lui Heidegger, în lucrarea sa de licenţă ), reinventări (probabil de la „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet nu s-a mai tratat aşa non-conformist şi îndrăzneţ un gen … aproape clasic, „policier”-ul, ca să nu spunem iar ceva despre Corneliu Porumboiu cu al său „Poliţist, adjectiv”, deşi am cam număra mere cu pere, dacă am mai continua aşa), iar reinventări (absurdul haios în pulp fiction ori „scrierea” de gen San Antonio, adică tot un fel de pulp), satirizări ( la urma urmelor, şi gândirii, raţiunii, ca şi frumuseţii, i se dă prea multă importanţă în specia noastră!), pledoarii pentru „un coeficient ridicat de sublimare”, mai cade şi în capcanele păstrării unor atitudini de o violenţă absolut gratuite (justificabile doar dacă sunt imagini reflectate într-o oglindă deloc iubitoare de înţelepciune a unor tare ale societăţii de consum şi a industriei de divertisment; a se vedea şi câteva episoade de prin Seinfield).
Un fals roman poliţist, cu o miză (poate gratuită, dar de câte momente de gratuitate avem nevoie!) de găsit, un fel de şoim nemaltez de mâş-mâş (denumire a corcoduşului prin sudul Moldovei), un Humphrey Bogart având piciorul stâng al lui Florin Piersic (că tot suntem la capitolul pomi fructiferi în cultura mare), piciorul drept al lui Stephen Hawking, mâna dreapta a lui Jackie Chan şi mâna stângă fantomatică a lui Bruce Lee şi inima lui Leonardo di Caprio (din „Titanic”) fiind ideal pentru interpretarea fără prea multe cusururi a lui Corcoduşă (M-am gândit şi la Van Damme, dar acesta nu prea are simţul umorului!)… Dar ne-am putea opri şi la un John Malkovitch frankensteinizat cu bucăţi din John Turturro ori Steve Buscemi… Sau având, pe rând, faţa fiecăruia dintre cei trei… Sau – pentru că, la un moment dat, personajul ascultă „Drumurile…”lui Dan Spătaru, – poate fi cineva între Sergiu Nicolaescu, Dan Spătaru, Dan Bălan şi Ştefan Bănică Jr. Nu, nu chiar Fuego! Parcă şi la Bud Spencer, alias Piedone, m-aş gândi, dacă s-ar îngrăşa brusc, adică de s-ar face ca fiică-sa, fără nicio explicaţie de la un capitolaş la altul! Deşi nici cu Arnold sau Rambo nu mi-ar fi ruşine. La un moment dat chiar parcă lipsea un Terminator sau o şleahtă de alieni! Şi nici nu apar, slavă Cerului! Chuck Norris e amintit spre final!
Totuşi, aflăm mai departe, pe lângă multe alte calităţi şi chestiuni demne de meditaţiile false ale unui Dionisie Areopagitul autenticul, actorul trebuie să dea bine ca „un tip rece, calculat, inteligent, iscusit, isteţ, descurcăreţ, calm, sobru, ţintaş de elită, bine făcut, agil”, la care se mai adaugă că „era curajos, întreprinzător, inteligent (nota noastră: ştiu, se repetă!), ateu, excelent bucătar, viteaz, călăreţ iscusit, visător și având o musculatură ieșită din comun” (p.92). Şi nu ne oprim aici: „nu era fitecine, el avea răbdarea, determinarea și figura unui pescar de balene albe, era înalt, generos, nebărbierit și puţin visător. Nu era pleșuv, nici frunte teșită n-avea.” (p.206). Poate că, totuşi, un critic literar ar trebui să-l interpreteze… într-o revistă de benzi desenate cu viitorul lui Pif!
Revenind la chestiuni neserioase serioase, avem de-a face şi cu o metafizică a pericolelor, a căutărilor de tot felul de personaje clişate (fără a conta prea mult dacă le găseşte sau nu), a primejdiilor de tot felul amintind de serialul acela cu „nşpe feluri de a muri sau de a-ţi găsi moartea” (nu numai în literatură); o metafizică a încurcăturilor ( se poate acum scrie o istorie a încurcăturilor literare de la Stan Păţitul şi Dănilă Prepeleac la Comisarul Corcoduşă) care, odată descifrate, pun în altă lumină (Întunericul şi noirul nu mai sunt cum le ştiaţi după Adrian Buzdugan, şi nu-i cântăm prohodul!) „Capela excomunicaţilor” (cartea de debut, al cărei manuscris a fost premiat la Concursul de Debut Literar UniCredit la Editura Humanitas) şi „Citadela…” (premiul RomCon).
Ce mai, o nebunie totală, în care nimic la care te aştepţi nu se întâmplă (asta da performanţă!), în care rândurile explicative de la începutul fiecărui capitol nu au, iarăşi, nicio legătură cu ce se relatează în capitolul propriu-zis (de fapt face texte literare – poeme sui generis – din pseudo-rezumatele ce prefaţează capitolele); totul musteşte de referinţe (false sau adevărate, serios culturale, sobre, dar şi la nivel de cultură pop sau incultură, dar la nivel de sfârşit de mileniu II d.Hr.), totul este în răspăr, nimic nu este clar în afara faptului că se precizează „că nimic nu este clar”, dar binedispunerea, voia bună sunt garantate (dacă nu aveţi probleme cu simţul umorului şi al omorului, cu grandomania cuviincioasă, moldovinească)…
Ce mai tura-vura, este un carnaval literar ca la Rio, în care nimic nu este cum te-ai obişnuit să fie (Alice n-ar avea, totuşi, ce căuta în lumea lui Corcoduşă, că ar lua-o pe cocoaşă), asta pentru cei care mănâncă mult carnaval la micul dejun, adică, io te-aşa, samba ioc, doar ceva mandoline de gondolier ori de sicilian care ar merge cu zeppelinul, mult caval, o horă pătrată, muzică de fanfară cântată sub apele unui Amazon revărsat peste întreaga Brazilie (nu că s-ar desfăşura vreun capitol pe acolo, ceea ce ar fi posibil, dar la Veneţia da, la Roma, parcă, la Paris şi la Moscova, ca şi în Arabia, sigur!), iar Lawrence Sterne, dacă ar fi apucat avangarda dada ori urmuziană, l-ar fi imaginat pe Tristram Shandy ca pe un James Bond născut dintr-o corcoduşă şi un corcoduş, care chiar există, dacă veţi avea răbdare, pentru că este şi o parodiere de saga de familie, nu numai de soap opera ori serial policier, ca să nu mai spunem ceva şi despre telenovele, tăticul său „gingaş” fiind un Rodrigo…
Dar la Veneţia de care aminteam ar fi oktoberfest! Iar Cehov, la care se face apropo, ar fi fost islandez şi ar fi scris, el, nu Tolstoi, „Război şi Pace”, într-un dialect de pe Orinoco!
Amalgamul pare să atingă apogeul (unul dintre ele, că este evident că sunt mai multe, ca şi miturile despre orgasmele multimultiple!) când bănuim (ca şi Corcoduşă, care este bănuitor ca meserie secundă de gradul al cincilea) că suferă de un complex oarecare oedipian (confirmat ulterior de către soacră, sic!), sărind în sus ca un Don Giovanni la aflarea ştirii sosirii Comandorului, pardon, tatălui său, cu veşti şi scatoalce de acasă.
În fine, pe la mijlocul cărţii ni se sugerează că este posibil să nu fie vorba decât despre „problema fundamentală a filosofiei contemporane: condiţia omului globalizant”. Sau, spunem noi, a omului cu prea multe însuşiri sau prea nou.
La fine de fine, dacă Tarantino ar cădea în boala românilor (nu ştiu care este aceea), ar putea să facă o telenovelă: tatăl lui Corcoduşă este, cum spuneam, Rodrigo!
Dar hai să vedem ce mai avem: sadisme buzdugăniste (chiar şi la mănăstiri; spre final, ca şi în cazul marchizului, cineva îi umblă prin manuscrise la ospiciu, pentru că autorul, altul decât cel Buzdugan, este internat!), femei fatale care conving scriitorul să nu încheie capitole, şi un prim epilog aducând iarăşi aminte de Bond, James Bond: „Un avion s-a prăbuşit ieri pe coasta unei insule singuratice. Supravieţuitorii, comisarul şi o stewardesă, au refuzat să fie salvaţi.”
Spun că avem un prim epilog, deoarece, pe lângă textul propriu-zis, mai avem „un roman mic, de continuare”, „Fiica lui Corcoduşă”. Că doar a existat o fiică de-a lui d’Artagnan, de-a lui Monte Cristo (cred că era un băiat), de-a lui Secară (Buzdugan mai adaugă Rubicosa – nu ştiu cine este, poate fi inventat, că aşa-i jocul! – Pardaillan, Jean Valjean, Lucas).
Din fericire (pentru unii cititori mafioţi), Comisarul pare să se retragă, cum aflăm la începutul „romanului mic”; dar aşa cum ştim din „La Piovra”, războiul cu mafioţii continuă… Prin Clea Corcoduşă, personaj pantagruelic şi el: „Era o tipă fantastică. La frumuseţe semăna cu maică-sa: avea un păr ca o blană de fox-terier, nasul ușor borcănat, ochii holbaţi aduceau cu două prune fără sâmburi; faţa îi era completată de un smoc de păr ce-i creștea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporţionat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbaţi voinici o puteau cuprinde, dar doar atât), iar mâinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalaţii petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea și două chestii care semănau cu două budane. La minte semănase cu taică-su, dar în urma unei căderi de la etajul trei interveniseră unele schimbări… printre altele, când se enerva, avea o privire care făcea să-ţi cadă carnea de pe oase. Se dezbrăca cu ţigara aprinsă și îi plăcea grogul somalez”.
Nu, nu, şi când credeaţi că totul se va termina în vreun fel, veţi şti că toate drumurile duc la „Mecca” („al treilea roman cu corcoduşi”). Şi aici veţi înţelege şi mai bine de ce cărţile lui Buzdugan vor fi interzise şi el ar putea fi urmărit, vorba vine, dacă ar fi de găsit, că doar este doar un pseudonim de-al lui Corcoduşă!
Oricât ar da el vina încă de la prima pagină din „Mecca” pe… acel alt scriitor internat la sanatoriu, cei Vigilenţi vor şti adevărul.
Şi „adevărul” este că domnul Corcoduşă reapare, el fiind în toate (ca Partidele), poate chiar şi într-un vis secret al lui Samuel Beckett.
Dar ca să-l aştepţi pe Corcoduşă, şi nu pe Godot, cred că multă minte îţi mai trebuie!
Deoarece el va veni din viitor (apropo şi de Toffler), cu siguranţă, cu armele lui Luke Skywalker şi recitând din Macedonski va teroriza oraşul sfânt al musulmanilor. În stilul său, adică salvându-l!
În carte mai sunt un micro-roman „scris la ghici” şi „un roman alb” (intitulat „Moscova nu crede în gloanţe”; mai sunt şi alte parafraze şi aluzii la filme celebre sau nu!) care, stilistic, sec vorbind, nu aduc nimic nou la restul cărţii, tot „geometria neuclidiană” şi teoria relativităţii absolute stând la baza Scrierii…
Dar vorba autorului într-un dialog pe facebook, cu „Mecca” şi „Filiera durerii” („romanul” scris la ghici) au venit şi nişte „concesii”, noi bănuind că este de vină „Şcoala de Generali din Africa”, cu intervenţiile ei cu tot…
Desele întreruperi ale firului epic, vorba vine, pot fi asociate cu acele „salvări” de pe jocurile video, când o poţi lua de la un anumit nivel de la capăt, când eşti „ucis”, de aici putând vorbi despre ritmul unui joc video, din acelea în care se bat şi copii, şi femei, şi bătrâni…
Bref, deoarece trebuie să ne oprim, quasicriticul literar se situează între un entuziasm rezonabil şi câteva mici depresii: Corcoduşă este ca un Vasilache care-şi tot cotonogeşte cititorul, arătându-i că asta este lumea imaginarului întru care trăim (şi în realitate mai că ne-am sfâşia cu toţii, la cel mai mic semn de slăbiciune): suntem înconjuraţi de eroi invincibili „chicioşi” (în multe producţii video, ca să nu le spunem chiar filme), ştiri de la orele 17.00, şmecheri, politicieni şi doar din când în când câte un om care vrea să fie normal, cuminte, fără false ambiţii…
Ţinând cont de anii în care fost scris textul/textele, aproape că are caracter premonitoriu… Oricum, se aude prin târg, că domnul Corcoduşă caută acum un profet, dacă nu chiar un mântuitor… Poate chiar îl va salva de pe dealul Golgotei…

A.G.Secară

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s