A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild

O carte precum un zâmbet al lui Cyd Charisse!

Augustin Cupşa – Marile bucurii şi marile tristeţi, Ed.Trei, Bucureşti, 2013.

Augustin Cupşa (n. 1980) a publicat în 2006 romanul „Perforatorii”, când a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul Petre Pandrea şi premiul anual al revistei Ramuri. După ce „Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3” a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, iar „Oh, Johnny, oh!” a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film Anonimul, a început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures, Film Factor. A susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut şi a primit bursa European Alliance for Television and Culture. În 2011, a revenit la literatură cu „Profesorul Bumb şi macii suedezi” pentru care a fost nominalizat la gala Tânărul Prozator al Anului. Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.

*

Pentru început, propun două modalităţi de aderare la proza scurtă a lui Augustin Cupşa din „Marile bucurii şi marile tristeţi”: una ar fi să credeţi 045-cyd-charisse

Cyd-Charisse-1962că personajele ar descinde dintr-o mantie joyce-salingeriană, din buzunarul căreia ar cădea un dvd cu „Stalkerul” lui Tarkovski – orice personaj de-al lui Cupşa, dacă ar ajunga în camera aceea magică, nu ar şti ce să ceară pentru a fi fericit cu adevărat. Nu aşa, doar pentr-o beţie ori un amor pe fugă, o căsnicie şi nişte copii! Sic! Asta dacă nu ne gândim şi la „Iubirile caraghioase” ale lui Kundera ori la comediile italiene cu Marcello Mastroianni şi nu numai…
Doi: ni-l putem imagina pe Augustin Cupşa ca un îngeraş sau un drăcuşor care are „grijă” de personajele sale, să le facă o mică şotie sau să le arunce pietricele în geam tocmai când le este lumea mai dragă şi sunt cât p-aici să oprească în loc Clipa!
Practic, mai toate textele (nu chiar nouă, ci unsprezece!) au un final neaşteptat! Nu neapărat spectaculos, dar tuşant… Uneori chiar „se întâmplă ceva”, dar, nu-i aşa, în economia universului, mai toate au valoarea unui răget de leu în cuşcă…
Aceasta ca să facem aluzie la finalul uneia dintre cele mai reuşite proze, „De două ori două periuţe de dinţi”, unde are loc o petrecere de revelion şi o mică traducere în amor, într-un hol minuscul dintr-un apartament aflat într-un cartier chiar lângă grădina zoologică a oraşului X.
Fără a fi minimalist convins, poate ne sugerează că nu trebuie să ne facem iluzii că am putea fi altceva decât nişte fiinţe mici pentru care, totuşi, iată, se mai scrie literatură autentică, chiar şi fără nici o aluzie la nişte elegii.
Aşadar, modul de a striga „Cut!” al lui Augustin Cupşa (apreciat şi ca scenarist, deci se mai pune omul şi în mintea regizorului!) este cel care îl face, printre altele, nu paradoxal, un artist al cuvintelor şi al acestui gen considerat de către mulţi ca foarte dificil: proza scurtă!
„Genericul” nu mai are nicio importanţă. Secvenţele existenţiale decupate de către scriitor ne măgulesc banalitatea şi uşurătatea fiinţei, punând un fel de semn de egalitate între, de pildă, o (chiar neînsemnată) vânzătoare de bilete la transportul în comun şi un doctor sau un doctorand, tratându-i etologic, visele şi dorinţele erotice manifestându-se ciudat, ezitant sau pur şi simplu aproape proustian: poţi să-ţi loveşti posibilul fost coleg cu geanta în cap (cum face vânzătoarea, având copii mari acum), poţi ezita la avansurile unei cameriste (în timp ce soţia boleşte în camera lor de hotel), până când aceasta alege un alt coleg de simpozion (de etologie, tema fiind „Patternuri comportamentale umane împrumutate de la vertebratele inferioare”); îţi poţi reaminti o scenă de amor ratată, dar atât de minunată…
Printre personaje, aşadar, avem muncitori (şi un Dorel la propriu, chiar dacă mai sexy şi cinefil oarecum, gata să se încurce cu o altă Evă, o actriţă cam neînţeleasă şi tratată cam de sus de către soţ, acesta aproape fiind să-i surprindă – în „Turnul” – , dar scriitorul opreşte aici acţiunea), intelectuali, printre care şi scriitori (unul bătrân şi unul tânăr în „Încă o lumânare aprinsă la Vii”), bătrâni şi bătrâne (una de 90 de ani în „Ce-o să se întâmple când mor”, alta cu un câine în „Turnul”), o poştăriţă, o barmaniţă, studenţi, un stomatolog, homleşi…
Într-un fel, în toate prozele, scriitorul este preocupat să găsească „Momentul perfect” despre care se scrie în „Pe repede înapoi, acasă”, clipa aceea pentru care filosofii au inventat eterna reîntoarcere (despre care a scris şi Kundera într-un roman), în care „aşteptarea este şi ea perfectă”, în care nu se întâmplase încă nimic rău şi nimic bun, în care sentimentul bucuriei existenţei este surprins de către… eterna strălucire a minţii neprihănite, o clipă care poate însemna împăcarea cu trecutul ( în „Răceala”, primul text, care se învârte în jurul consultării dosarelor de la securitate, pentru descoperirea turnătorilor), trăirea într-o iluzie sau amăgire ( „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare”), clipa împărtăşirii unei… clipe şi bucuria de a fi lângă cineva („Ce-o să se întâmple când o să murim”), clipa în care te poţi îndrăgosti prin telefon de”o voce de zahăr” („Linia orizontului”) ş.a.m.d, clipe care se pot înfrăţi pentru aceeaşi eternitate a marilor bucurii şi a marilor tristeţi (despre care nu se poate vorbi sau scrie cu adevărat), după cum observă Simona Sora pe coperta a IV-a, cu „un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o spinare caldă, o fată de la Deva” (e vorba de vocea de zahăr!).
Un bărbat din „Pe repede…”, în trenul care leagă Bucureştiul de Craiova, încerca să-i facă (sic!) capul mare unei fete cu o teorie a unui scriitor francez (numele l-a uitat!) despre „buclele temporale”: „Practic, orice moment din trecut există încă acolo şi poate fi retrăit dacă ştii cum să-l accesezi” Totul ar fi în cap, în memorie „dar drumul în trecut e blocat de celelalte amintiri. Trebuie să uiţi tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăieşti până în prezent.” (p.145).
Accesând astfel de momente sau inventându-le cât se poate de credibil (uneori teribil de credibil), ocolind pe cât posibil scandalosul, Augustin Cupşa este un fel de „colecţionar” sui generis şi cam face din oameni cam ce făcea un personaj de-al său în „Ochi căprui, sprâncene subţiri” (Ce titlu a la Marguerite Duras!), „un etolog cu doctorat în psihologie clinică”, „când era copil, avea o mulţime de fluturi, îi culegea din grădină dimineaţa după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate şi răsucite pe spate ca nişte foiţe uscate de ceapă, îi ducea în casă şi îi înşira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăşi ore întregi, dar niciodată nu se îndura să-i înţepe cu un ac şi să-i fixeze într-un insectar aşa cum făceau ceilalţi.” (p.104).
Cam atât (deşi s-ar putea scrie mult mai mult, dar sper că v-am făcut curioşi să veniţi să-l cunoaşteţi pe autor, venit după un personaj de-al său la Galaţi; real, e de găsit în „Toţi avem nevoie de-o îmbrăţişare”) despre o carte care, poate, prin titlu, este o replică ironică peste ani pentru „Marile speranţe” ale lui Charles Dickens. În altă cheie de lectură şi percepere, chiar dacă nu este dinamică precum un film cu Fred Astaire (deşi cred că are şi scene în care dansează în stilul… Cupşa din „Marile…”), cartea are tot farmecul lui Cyd Charisse, cu zâmbetul şi gropiţele ei. Apropo de curbe ale trecutului, dar şi de o scenă din proza care dă titlul cărţii… Bine, şi dacă tot ne documentăm, putem să o aemănăm şi cu dansul lui Cyd cu Genne Kelly din „Singin’ in the rain”, cu o rochie verde precum păpădiile…
O proză care atunci când nu ţi se lipeşte de piele, poate fi văzută cum se îndepărtează în diverse oglinzi retrovizoare, sau o poţi vedea pe ferestre cum se dezbracă precum unele femei care aşteaptă să fie văzute (şi citite) – este de găsit o astfel de femeie şi într-o proză a lui Cupşa. Şi aici nu este decât o observaţie strict estetică, deloc moralizatoare… Şi care se potriveşte delicatelor momente erotice ale prozelor, strecurate ca nişte zâmbete ale starletei…
Dar zău că dacă ar exista posibilitatea de a jongla cu timpurile, o văd pe Cyd jucând în „Turnul”, în rolul Evei sau/şi pe rând în rolul bătrânei…
Şi dacă unii se îndoiesc de cât valorează un zâmbet, vă spun eu că mult!
Atât cât trebuie!
Dar deja ne complicăm. Important este că „încă se întâmplă lucruri simple.” Şi bune. Precum proza scurtă a lui Augustin Cupşa.

a.g.secară

P.S. 25 octombrie, sâmbătă, orele 18, Librăria Donaris, Galaţi, întâlnire cu Augustin Cupşa!scan0113

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s