Elena Parapiru, Interviu

Să oferi ceva nepreţuit – Interviu cu fotograful Adrian Mociulschi

Adrian
Adrian Mociulschi: Oferi un lucru nepreţuit, dar care are un preţ

Fotografia lui Adrian Mociulschi respiră subcutanat. În aşteptarea clipei în care Omul se întoarce în Om. În care personajul uită garda. În care fotograful este una cu starea ta. Cu sinele tău. Şi afli: uite cine încă mai eşti.

„Tu l-ai văzut e tata aşa cum este”

Reporter: Fotografia – o stare?
Adrian Mociulschi: Totul se învaţă. Trebuie să ai înclinaţie, sau te duce viaţa la un moment dat către fotografie, către artă în general. Fotografia este un domeniu care strânge foarte multe în el, sintetizează fizică, matematică, psihologie… Totul are legătură cu fotografia. Totul are legătură cu totul.

Reporter: …iar portretul – o sinteză?
Adrian Mociulschi: Da, într-un gest poţi să surprinzi personalitatea omului, să sintetizezi o viaţă. Se întâmplă ceva ciudat în faţa camerei: din două, trei cadre, reuşeşti să-i ghiceşti felul de a fi al omului, să-i vezi sufletul, să i-l răpeşti. Oamenii sunt surprinşi de chestia asta, mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă întâlnesc cu una sau două persoane, să stăm de vorbă jumătate de oră fără să ne mai fi cunoscut până la momentul acela şi să le fac câteva cadre. Cadrele respective au fost văzute de copiii lor şi au zis: „Este extraordinar, încerc să-mi fotografiez tatăl de douăzeci de ani şi tu, din trei cadre, l-ai văzut aşa cum e”.

Când o iei de la capăt

Reporter: Cum te simţi după ce îţi iese o fotografie, eşti fericit?
Adrian Mociulschi: Fericit e prea mult spus. Poţi să fii mulţumit de un lucru şi să treci mai departe, sau eşti mulţumit, te întorci la el peste un an de zile şi vezi că ai fi putut să faci o treabă mai bună, eventual o iei de la capăt.

Reporter: Tu cauţi oameni frumoşi, prin ceea ce înţelegem noi şablonul de frumuseţe?
Adrian Mociulschi: Sunt oameni foarte frumoşi, sunt oameni expresivi pentru că au ceva în spate, o sclipire de inteligenţă în ochi, tristeţe, necaz, o viaţă frământată, sunt oameni bogaţi sufleteşte.

Obiectivul suprem: joacă

Reporter: Îţi cunoşti subiecţii?
Adrian Mociulschi: Nu întotdeauna. Cel mai greu e să lucrez cu cei pe care îi cunosc de multă vreme. Cred că ei ştiu ce caut şi se ascund de mine mai mult decât cei cu care mă întâlnesc ocazional şi care sunt relaxaţi. Am avut surprize zilele astea, când cei pe care i-am fotografiat m-au lăsat să văd mai mult din personalitatea lor, nu ştiu dacă cu bună-ştiinţă, s-au simţit, cred, în largul lor în prezenţa mea. Sau poate nu s-au simţit ameninţaţi. Întotdeauna am grijă ca, după primele două-trei cadre, să le arăt ce a ieşit, ca să ştie că sunt pe mâini bune şi că imaginea lor nu va fi alterată.

Reporter: Repere. Ce urmăreşti, ce vezi, ce cauţi?
Adrian Mociulschi: Caut expresivitate, de fapt asta mă inspiră. Şi ieşirea din tipare. Sunt persoane şi personaje pe care le cunosc, persoane publice care, în faţa unui fotograf bun, devin mult mai expresive şi capătă ceva în plus faţă de personalitatea lor, chiar ajung să prostească într-o imagine benefică. De fapt acesta mi se pare obiectivul suprem, ca omul să se simtă atât de bine în prezenţa ta încât să fie de acord să se joace în faţa camerei.

Şi regie? Şi!

Reporter: Este natura omului mai apropiată în momentul jocului de ceea ce înseamnă pur?
Adrian Mociulschi: Da, îi dispare teama de ridicol. Şi o astfel de imagine nu e ridicolă… Are o scenă Jack Nicholson cu un pai de chibrit aprins în gură, ridică din sprâncene – o imagine comică, dar nu ridicolă.

Reporter: Faci regie cu subiecţii tăi?
Adrian Mociulschi: Uneori, câteva linii directoare în ce priveşte limbajul trupului. Le spun înainte ce arată bine şi ce nu, care ar fi atitudinea potrivită, dar nu le impun nimic. De exemplu, unei femei îi spun să ţină întotdeauna spatele drept, să se ferească de unghiurile de nouăzeci de grade – lucruri mărunte, tehnice, dar nu interacţionez, las omul să se mişte în ritmul lui, nu-l întrerup şi am răbdare până îmi obţin momentul dorit.

Democratizarea fotografiei

Reporter: Pe lângă aparatura în care investeşte (cameră, lentilă etc.), cât de importantă este pentru un fotograf tehnica legată de compoziţie? Se poate fără ea?
Adrian Mociulschi: Nu, nu se poate fără ea, este esenţială. Se studiază multă pictură, lucrările înaintaşilor, trebuie să treci prin fotografie de la începuturi şi până în prezent. Toate imaginile pe care le vezi sunt surprinzător de bine făcute, pentru că la începutul fotografiei de treaba asta se ocupau oameni educaţi.

Reporter: Să înţeleg că toţi fotografii profesionişti sunt nişte intelectuali?
Adrian Mociulschi: Odată cu democratizarea fotografiei, nu toată lumea îşi bate capul cu treaba asta. Dar sunt şi mulţi fotografi care sunt educaţi, care iau lucrurile astea foarte în serios şi pentru care fotografia e un mod de viaţă.

Reporter: Şi trăiesc din acest mod de viaţă? Îţi poţi duce arta la cumpărături?
Adrian Mociulschi: Bineînţeles, de ce nu? E o formă de satisfacţie. Oferi un lucru nepreţuit, care are un preţ din cauză că şi tu trebuie să mănânci. Ca să poţi continua să oferi ceva nepreţuit, ai nevoie de nişte resurse, pentru că e o îndeletnicire care îţi ocupă tot timpul, aproape 24 de ore pe zi. Ai putea să o faci cu jumătate de normă, dar nu vei excela niciodată.

Elena Parapiru
Foto: Adrian Mociulschi

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s