A. G. Secară, Guy Montag’s books, Proiect, Safe and Wild, Work in progress

ABSOLUT LA BUCATĂ! (I)

La o vârstă magică, despre literatura fantastică…

(Portret-eseuscan0111 aproximativ plecând de la o carte: Dimitrie Lupu – Omul din debara, Ed.Vinea, Bucureşti, 2007.

Om al Măsurii, Dimitrie Lupu este pus în faţa paradoxului: iubeşte Fantezia, dar trebuie să lupte cu ea pentru credibilitate şi onoare. Poate şi pentru mântuire…
În propria ţară a Fanteziei, trebuie să se retragă într-o sihăstrie aproximativă (nicio aluzie la faptul că de câţiva ani buni s-a retras motivat oarecum din viaţa social-literară!), pentru a-i trasa Fanteziei nişte graniţe, nişte limite… altfel ar putea fi devorat de aceasta.
Două fraze din textul „Legea” ar putea, poate, sugera acestea de mai sus: Baudelaire, „îndrăgostit de pictură, zice că un crochiu trebuie să realizeze idealul obiectului desenat, epurat, din puţin trăsături, însă fiecare linie să redea un contur important. (…) Trăsătura clară, importantă ca osul în organismul vertebrat, devenise legea existenţei lui, şi nu fantezia care, dacă am suprapune-o faptului de viaţă, ar reprezenta numai culoarea mediului în care a avut loc întâmplarea”. (p.25-26)
Aşa judeca un detectiv (mai corect, un poliţist) în proza lui Dimitrie Lupu, detectiv cu care am putea identifica mulţi scriitori buni şi foarte buni. Aşadar, fantezia e doar culoarea!
Din „Poarta” (probabil textul care dă cele mai multe indicii şi chei de lectură), unde personajul central este o pictoriţă, ar rezulta, poate, că ar conta mult mai mult ceea ce este „dincolo de formă şi culoare”, nu mai mult decât ceea ce este „dincolo de bine şi de rău”, deoarece în acest din urmă aspect este clar că există bine şi rău şi trebuie să ştim cum să ne raportăm la ele. În rest, e clar: „reprezentarea, aici, duhul, dincolo!”, prin „dincolo” putându-se înţelege destule, deoarece, de pildă, la pagina 43, se scrie despre nivelele acestei lumi, despre lumi paralele, despre „breşe în timp”, prin aluzii (p.38) putându-se scrie un mic text despre fragmentarea sufletelor omeneşti.
Recapitulând, ţinând cont că „fantasticul nu iartă pe nimeni”, că numai cine nu vrea nu observă miracolul fiecărei clipe a noastre Aici, trebuie să avem o decenţă a trăirii fantasticului, şi implicit a Literaturii ca taină a Cuvântului, a Artelor în general, şi să ştim cum să nu dăm mărgăritarele la porci şi cum să relevăm Duhul, împărtăşindu-L?
La urma urmelor, literatura, când are duh, este fantastică chiar dacă vorbeşte numai despre lumea noastră, „a marilor mahalale”, aluzie la o altă capodoperă a lui Dimitrie Lupu (din 2004, tot la Vinea), „Vremea mahalalelor”, carte de povestiri scrisă în cel sobru stil realist.
De altfel, D.Lupu are un obicei „prost”: pare a publica numai capodopere şi, cel puţin în privinţa lui, este cel puţin frustrantă tăcerea criticilor cu patalama la mână.
Rareori un scriitor mai atent la fiecare cuvânt, existând mereu pericolul de a rata savoarea unui text dacă sari şi un singur rând!
Pentru că mai fiecare text dintre cele opt are un rând în care, ca într-un montaigne russe ameţitor sau cine ştie ce altă maşinărie de parc de distracţie (serioasă), totul se întoarce măcar la 180 de grade: în „Tresa” ne trezim că nu ştim dacă are loc o întoarcere în timp în imaginaţia personajului sau paradisul chiar poate fi un spaţiu în care ne reîntâlnim cu tot ceea ce ne-a făcut fericiţi aici (chiar dacă mai apare câte o vecină sâcâitoare!); în „Gerul” este doar o iluzie optică, o fată morgană sau chiar lumile se pot întrepătrunde (înnebunind şi lupii!); în „Legea” ipoteza unui anume Dublu, dacă nu o schimbare de suflet, este foarte convingătoare; ca şi în „Dulăul” (unde se nasc întrebări ca existenţa spaţiilor paralele, reîncarnarea câinilor – dacă tot nu li se poate pune cruce când mor, sic! -), „Poarta” oferindu-ţi un final care îţi face pielea de găină prin transmutarea pictoriţei într-o lume demnă de imaginaţia creatorilor sirenelor…
„Strigările” ar fi cea mai apropiată de atmosfera creată de Mircea Eliade în prozele în care personajul se pierde în timpuri trecute, spaţiul aici fiind un Galaţi care ba este contemporan, ba este din secolul al XIX-lea, aici scriindu-se…implicit despre „eresul care susţine asemănarea nevăzutului însoţitor divin prin lume, până la numărul firelor de păr de pe cap, până la intensitatea şi accentele sunetelor din componenţa numelui, cu insul care i-a fost dat în pază”.
„Cel mai greu lucru din lume” este poate cea mai puţin fantastică „piesă”, dar (şi aici nu-mi este frică să folosesc cuvinte mari şi serioase) poate fi comparată cu intensitatea „Morţii lui Ivan Ilici” de Tolstoi, deşi acolo realismul este cutremurător, în pofida creştinismului aproximativ al rusului afurisit de Biserica oficială. La Dimitrie Lupu, moartea unui ceferist (probabil nu s-au scris fraze mai pline de dragoste pentru poezia acestei meserii – sau, mai exact, a manevranţilor CFR!) este prilej de a imagina o Moarte total non-conformistă (apropo de imaginar colectiv): „ o tânără fragilă de… apă”. Dialogul „fantastic” (oare?) dintre victima unui accident feroviar (un ditamai vagonul îl stâlceşte pe Iustin Capră) şi „fata de apă” are şi un sâmbure meditativ asupra importanţei verbului „a lua” în condiţia umană. Dar cel mai important, este o mărturisire de credinţă la care cu greu poţi fi martor fără să te cutremuri…
Bref, un scriitor la care „aşteptările noastre depăşesc realitatea sau nimeresc alături de ea” (deoarece „aşa se întâmplă mereu” – p.66), un maestru care ştie să păstreze şi să împărtăşească „Absolut la bucată” (aşa numea pictoriţa din „Poarta” „starea, nu reprezentarea” unei satisfacţii în care se confundă „chemarea fără limite spre libertate, sădită în matricea viului; mirajul simţurilor mângâiate” trecând astfel „drept posibilitate a împlinirii” – p.38.
Un maestru care poate chema un om din debara (un fel de suflet de-al nostru, mereu ascuns, indiferent de epocă) pocnind din degete, pentru a ne ţine o lecţie de istorie şi de estetică total non-conformistă. Deşi, se prea poate, aşa cum scrie el că ar fi în telegrame, „numai coaja mesajului ajunge la destinatar, miezul fierbinte rămâne să ardă în mintea şi inima celui ce l-a gândit”, să fie aşa şi în privinţa literaturii: la cititor să nu ajungă toată căldura scriitorului. Iar cronicarul sau criticul să nu poată nici măcar să transmită scânteia care poate aprinde focul dintre scriitor şi cititor.

a.g.secară

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s