A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild

O carte precum un zâmbet al lui Cyd Charisse!

Augustin Cupşa – Marile bucurii şi marile tristeţi, Ed.Trei, Bucureşti, 2013.

Augustin Cupşa (n. 1980) a publicat în 2006 romanul „Perforatorii”, când a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul Petre Pandrea şi premiul anual al revistei Ramuri. După ce „Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3” a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, iar „Oh, Johnny, oh!” a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film Anonimul, a început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures, Film Factor. A susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut şi a primit bursa European Alliance for Television and Culture. În 2011, a revenit la literatură cu „Profesorul Bumb şi macii suedezi” pentru care a fost nominalizat la gala Tânărul Prozator al Anului. Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.

*

Pentru început, propun două modalităţi de aderare la proza scurtă a lui Augustin Cupşa din „Marile bucurii şi marile tristeţi”: una ar fi să credeţi 045-cyd-charisse

Cyd-Charisse-1962că personajele ar descinde dintr-o mantie joyce-salingeriană, din buzunarul căreia ar cădea un dvd cu „Stalkerul” lui Tarkovski – orice personaj de-al lui Cupşa, dacă ar ajunga în camera aceea magică, nu ar şti ce să ceară pentru a fi fericit cu adevărat. Nu aşa, doar pentr-o beţie ori un amor pe fugă, o căsnicie şi nişte copii! Sic! Asta dacă nu ne gândim şi la „Iubirile caraghioase” ale lui Kundera ori la comediile italiene cu Marcello Mastroianni şi nu numai…
Doi: ni-l putem imagina pe Augustin Cupşa ca un îngeraş sau un drăcuşor care are „grijă” de personajele sale, să le facă o mică şotie sau să le arunce pietricele în geam tocmai când le este lumea mai dragă şi sunt cât p-aici să oprească în loc Clipa!
Practic, mai toate textele (nu chiar nouă, ci unsprezece!) au un final neaşteptat! Nu neapărat spectaculos, dar tuşant… Uneori chiar „se întâmplă ceva”, dar, nu-i aşa, în economia universului, mai toate au valoarea unui răget de leu în cuşcă…
Aceasta ca să facem aluzie la finalul uneia dintre cele mai reuşite proze, „De două ori două periuţe de dinţi”, unde are loc o petrecere de revelion şi o mică traducere în amor, într-un hol minuscul dintr-un apartament aflat într-un cartier chiar lângă grădina zoologică a oraşului X.
Fără a fi minimalist convins, poate ne sugerează că nu trebuie să ne facem iluzii că am putea fi altceva decât nişte fiinţe mici pentru care, totuşi, iată, se mai scrie literatură autentică, chiar şi fără nici o aluzie la nişte elegii.
Aşadar, modul de a striga „Cut!” al lui Augustin Cupşa (apreciat şi ca scenarist, deci se mai pune omul şi în mintea regizorului!) este cel care îl face, printre altele, nu paradoxal, un artist al cuvintelor şi al acestui gen considerat de către mulţi ca foarte dificil: proza scurtă!
„Genericul” nu mai are nicio importanţă. Secvenţele existenţiale decupate de către scriitor ne măgulesc banalitatea şi uşurătatea fiinţei, punând un fel de semn de egalitate între, de pildă, o (chiar neînsemnată) vânzătoare de bilete la transportul în comun şi un doctor sau un doctorand, tratându-i etologic, visele şi dorinţele erotice manifestându-se ciudat, ezitant sau pur şi simplu aproape proustian: poţi să-ţi loveşti posibilul fost coleg cu geanta în cap (cum face vânzătoarea, având copii mari acum), poţi ezita la avansurile unei cameriste (în timp ce soţia boleşte în camera lor de hotel), până când aceasta alege un alt coleg de simpozion (de etologie, tema fiind „Patternuri comportamentale umane împrumutate de la vertebratele inferioare”); îţi poţi reaminti o scenă de amor ratată, dar atât de minunată…
Printre personaje, aşadar, avem muncitori (şi un Dorel la propriu, chiar dacă mai sexy şi cinefil oarecum, gata să se încurce cu o altă Evă, o actriţă cam neînţeleasă şi tratată cam de sus de către soţ, acesta aproape fiind să-i surprindă – în „Turnul” – , dar scriitorul opreşte aici acţiunea), intelectuali, printre care şi scriitori (unul bătrân şi unul tânăr în „Încă o lumânare aprinsă la Vii”), bătrâni şi bătrâne (una de 90 de ani în „Ce-o să se întâmple când mor”, alta cu un câine în „Turnul”), o poştăriţă, o barmaniţă, studenţi, un stomatolog, homleşi…
Într-un fel, în toate prozele, scriitorul este preocupat să găsească „Momentul perfect” despre care se scrie în „Pe repede înapoi, acasă”, clipa aceea pentru care filosofii au inventat eterna reîntoarcere (despre care a scris şi Kundera într-un roman), în care „aşteptarea este şi ea perfectă”, în care nu se întâmplase încă nimic rău şi nimic bun, în care sentimentul bucuriei existenţei este surprins de către… eterna strălucire a minţii neprihănite, o clipă care poate însemna împăcarea cu trecutul ( în „Răceala”, primul text, care se învârte în jurul consultării dosarelor de la securitate, pentru descoperirea turnătorilor), trăirea într-o iluzie sau amăgire ( „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare”), clipa împărtăşirii unei… clipe şi bucuria de a fi lângă cineva („Ce-o să se întâmple când o să murim”), clipa în care te poţi îndrăgosti prin telefon de”o voce de zahăr” („Linia orizontului”) ş.a.m.d, clipe care se pot înfrăţi pentru aceeaşi eternitate a marilor bucurii şi a marilor tristeţi (despre care nu se poate vorbi sau scrie cu adevărat), după cum observă Simona Sora pe coperta a IV-a, cu „un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o spinare caldă, o fată de la Deva” (e vorba de vocea de zahăr!).
Un bărbat din „Pe repede…”, în trenul care leagă Bucureştiul de Craiova, încerca să-i facă (sic!) capul mare unei fete cu o teorie a unui scriitor francez (numele l-a uitat!) despre „buclele temporale”: „Practic, orice moment din trecut există încă acolo şi poate fi retrăit dacă ştii cum să-l accesezi” Totul ar fi în cap, în memorie „dar drumul în trecut e blocat de celelalte amintiri. Trebuie să uiţi tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăieşti până în prezent.” (p.145).
Accesând astfel de momente sau inventându-le cât se poate de credibil (uneori teribil de credibil), ocolind pe cât posibil scandalosul, Augustin Cupşa este un fel de „colecţionar” sui generis şi cam face din oameni cam ce făcea un personaj de-al său în „Ochi căprui, sprâncene subţiri” (Ce titlu a la Marguerite Duras!), „un etolog cu doctorat în psihologie clinică”, „când era copil, avea o mulţime de fluturi, îi culegea din grădină dimineaţa după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate şi răsucite pe spate ca nişte foiţe uscate de ceapă, îi ducea în casă şi îi înşira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăşi ore întregi, dar niciodată nu se îndura să-i înţepe cu un ac şi să-i fixeze într-un insectar aşa cum făceau ceilalţi.” (p.104).
Cam atât (deşi s-ar putea scrie mult mai mult, dar sper că v-am făcut curioşi să veniţi să-l cunoaşteţi pe autor, venit după un personaj de-al său la Galaţi; real, e de găsit în „Toţi avem nevoie de-o îmbrăţişare”) despre o carte care, poate, prin titlu, este o replică ironică peste ani pentru „Marile speranţe” ale lui Charles Dickens. În altă cheie de lectură şi percepere, chiar dacă nu este dinamică precum un film cu Fred Astaire (deşi cred că are şi scene în care dansează în stilul… Cupşa din „Marile…”), cartea are tot farmecul lui Cyd Charisse, cu zâmbetul şi gropiţele ei. Apropo de curbe ale trecutului, dar şi de o scenă din proza care dă titlul cărţii… Bine, şi dacă tot ne documentăm, putem să o aemănăm şi cu dansul lui Cyd cu Genne Kelly din „Singin’ in the rain”, cu o rochie verde precum păpădiile…
O proză care atunci când nu ţi se lipeşte de piele, poate fi văzută cum se îndepărtează în diverse oglinzi retrovizoare, sau o poţi vedea pe ferestre cum se dezbracă precum unele femei care aşteaptă să fie văzute (şi citite) – este de găsit o astfel de femeie şi într-o proză a lui Cupşa. Şi aici nu este decât o observaţie strict estetică, deloc moralizatoare… Şi care se potriveşte delicatelor momente erotice ale prozelor, strecurate ca nişte zâmbete ale starletei…
Dar zău că dacă ar exista posibilitatea de a jongla cu timpurile, o văd pe Cyd jucând în „Turnul”, în rolul Evei sau/şi pe rând în rolul bătrânei…
Şi dacă unii se îndoiesc de cât valorează un zâmbet, vă spun eu că mult!
Atât cât trebuie!
Dar deja ne complicăm. Important este că „încă se întâmplă lucruri simple.” Şi bune. Precum proza scurtă a lui Augustin Cupşa.

a.g.secară

P.S. 25 octombrie, sâmbătă, orele 18, Librăria Donaris, Galaţi, întâlnire cu Augustin Cupşa!scan0113

Standard
Elena Parapiru, Interviu

Să oferi ceva nepreţuit – Interviu cu fotograful Adrian Mociulschi

Adrian
Adrian Mociulschi: Oferi un lucru nepreţuit, dar care are un preţ

Fotografia lui Adrian Mociulschi respiră subcutanat. În aşteptarea clipei în care Omul se întoarce în Om. În care personajul uită garda. În care fotograful este una cu starea ta. Cu sinele tău. Şi afli: uite cine încă mai eşti.

„Tu l-ai văzut e tata aşa cum este”

Reporter: Fotografia – o stare?
Adrian Mociulschi: Totul se învaţă. Trebuie să ai înclinaţie, sau te duce viaţa la un moment dat către fotografie, către artă în general. Fotografia este un domeniu care strânge foarte multe în el, sintetizează fizică, matematică, psihologie… Totul are legătură cu fotografia. Totul are legătură cu totul.

Reporter: …iar portretul – o sinteză?
Adrian Mociulschi: Da, într-un gest poţi să surprinzi personalitatea omului, să sintetizezi o viaţă. Se întâmplă ceva ciudat în faţa camerei: din două, trei cadre, reuşeşti să-i ghiceşti felul de a fi al omului, să-i vezi sufletul, să i-l răpeşti. Oamenii sunt surprinşi de chestia asta, mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă întâlnesc cu una sau două persoane, să stăm de vorbă jumătate de oră fără să ne mai fi cunoscut până la momentul acela şi să le fac câteva cadre. Cadrele respective au fost văzute de copiii lor şi au zis: „Este extraordinar, încerc să-mi fotografiez tatăl de douăzeci de ani şi tu, din trei cadre, l-ai văzut aşa cum e”.

Când o iei de la capăt

Reporter: Cum te simţi după ce îţi iese o fotografie, eşti fericit?
Adrian Mociulschi: Fericit e prea mult spus. Poţi să fii mulţumit de un lucru şi să treci mai departe, sau eşti mulţumit, te întorci la el peste un an de zile şi vezi că ai fi putut să faci o treabă mai bună, eventual o iei de la capăt.

Reporter: Tu cauţi oameni frumoşi, prin ceea ce înţelegem noi şablonul de frumuseţe?
Adrian Mociulschi: Sunt oameni foarte frumoşi, sunt oameni expresivi pentru că au ceva în spate, o sclipire de inteligenţă în ochi, tristeţe, necaz, o viaţă frământată, sunt oameni bogaţi sufleteşte.

Obiectivul suprem: joacă

Reporter: Îţi cunoşti subiecţii?
Adrian Mociulschi: Nu întotdeauna. Cel mai greu e să lucrez cu cei pe care îi cunosc de multă vreme. Cred că ei ştiu ce caut şi se ascund de mine mai mult decât cei cu care mă întâlnesc ocazional şi care sunt relaxaţi. Am avut surprize zilele astea, când cei pe care i-am fotografiat m-au lăsat să văd mai mult din personalitatea lor, nu ştiu dacă cu bună-ştiinţă, s-au simţit, cred, în largul lor în prezenţa mea. Sau poate nu s-au simţit ameninţaţi. Întotdeauna am grijă ca, după primele două-trei cadre, să le arăt ce a ieşit, ca să ştie că sunt pe mâini bune şi că imaginea lor nu va fi alterată.

Reporter: Repere. Ce urmăreşti, ce vezi, ce cauţi?
Adrian Mociulschi: Caut expresivitate, de fapt asta mă inspiră. Şi ieşirea din tipare. Sunt persoane şi personaje pe care le cunosc, persoane publice care, în faţa unui fotograf bun, devin mult mai expresive şi capătă ceva în plus faţă de personalitatea lor, chiar ajung să prostească într-o imagine benefică. De fapt acesta mi se pare obiectivul suprem, ca omul să se simtă atât de bine în prezenţa ta încât să fie de acord să se joace în faţa camerei.

Şi regie? Şi!

Reporter: Este natura omului mai apropiată în momentul jocului de ceea ce înseamnă pur?
Adrian Mociulschi: Da, îi dispare teama de ridicol. Şi o astfel de imagine nu e ridicolă… Are o scenă Jack Nicholson cu un pai de chibrit aprins în gură, ridică din sprâncene – o imagine comică, dar nu ridicolă.

Reporter: Faci regie cu subiecţii tăi?
Adrian Mociulschi: Uneori, câteva linii directoare în ce priveşte limbajul trupului. Le spun înainte ce arată bine şi ce nu, care ar fi atitudinea potrivită, dar nu le impun nimic. De exemplu, unei femei îi spun să ţină întotdeauna spatele drept, să se ferească de unghiurile de nouăzeci de grade – lucruri mărunte, tehnice, dar nu interacţionez, las omul să se mişte în ritmul lui, nu-l întrerup şi am răbdare până îmi obţin momentul dorit.

Democratizarea fotografiei

Reporter: Pe lângă aparatura în care investeşte (cameră, lentilă etc.), cât de importantă este pentru un fotograf tehnica legată de compoziţie? Se poate fără ea?
Adrian Mociulschi: Nu, nu se poate fără ea, este esenţială. Se studiază multă pictură, lucrările înaintaşilor, trebuie să treci prin fotografie de la începuturi şi până în prezent. Toate imaginile pe care le vezi sunt surprinzător de bine făcute, pentru că la începutul fotografiei de treaba asta se ocupau oameni educaţi.

Reporter: Să înţeleg că toţi fotografii profesionişti sunt nişte intelectuali?
Adrian Mociulschi: Odată cu democratizarea fotografiei, nu toată lumea îşi bate capul cu treaba asta. Dar sunt şi mulţi fotografi care sunt educaţi, care iau lucrurile astea foarte în serios şi pentru care fotografia e un mod de viaţă.

Reporter: Şi trăiesc din acest mod de viaţă? Îţi poţi duce arta la cumpărături?
Adrian Mociulschi: Bineînţeles, de ce nu? E o formă de satisfacţie. Oferi un lucru nepreţuit, care are un preţ din cauză că şi tu trebuie să mănânci. Ca să poţi continua să oferi ceva nepreţuit, ai nevoie de nişte resurse, pentru că e o îndeletnicire care îţi ocupă tot timpul, aproape 24 de ore pe zi. Ai putea să o faci cu jumătate de normă, dar nu vei excela niciodată.

Elena Parapiru
Foto: Adrian Mociulschi

Standard
Elena Parapiru, Simona Andrei

Octombrie eu

„Ăsta a fost un pupic dulce?” mă chestionează şoptit Cristina, în timp ce îmi bumbăceşte faţa cu sărutări mici.

Ningând toamnă veşnică peste noi, shutter-ul aparatului se ascunde în galben-verde de octombrie cald.

Aflat în rând cu visele, zâmbetul Simonei ţine loc de tăceri străvezii, lăsându-mă cufundată în copilul care mi-e eu, nefiind vreodată a mea. Ci doar a Ei însăşi. Şi o respir cum este mică. O respir pentru că mă strânge sălbatic după gât, adunând soare în pumni şi lumină în şuviţe.

Unde ai început.

Şi când.

Ai fost cu mine de când am ştiut că nu sunt niciodată singură.

Iar eu ţi-am fost carcasă de scoică, ca tu să ieşi îndrăgostită de soare, luminând sub el, înmiresmând aerul din jur de căldură.

Acoperindu-mi în valuri faţa, părul Cristinei miroase a pădure. De deasupra norului de roşu, verde şi galben, din vegetaţie care se mistuie în curcubee calde, soarele îmbracă copilul în piele şi pe mine în foc.

Cuprinse în cerurile amiezii, ne pierdem sub dragoste de soare. Şi rămân să ard în lumini încă neştiute. Căci sunt octombrie şi mă mistui de dragoste de tine – schimbă-mi culorile, soare cu piele şi voce de copil mic.

Elena Parapiru
Foto: Simona Andrei

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

x

Standard
Necategorisite

A ucide din punct de vedere estetic este tot un fel de a ucide din dragoste!?

scan0102scan0102

Pe la mijlocul microromanului lui Ian McEwan, „The Comfort of Strangers” (tradus la noi „Mângâieri străine” de Dan Croitoru), un personaj feminin, Caroline, spune că „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”

Era prima frază care mă trezea din somnul… lecturii. Deoarece chiar eram oarecum dezamăgit de carte. Parcă nu se întâmpla nimic, mai şi lecturam într-un tren aglomerat în care mă nimerisem între nişte bătrânei ciudaţi, care vorbeau mult şi tare…

Mai exact: un cuplu oarecum blazat, Mary şi Colin, este în vacanţă „într-o posibilă Veneţie”. Deoarece nu este numit oraşul, dar după descrieri şi un orb l-ar recunoaşte!

Cert este că după un Thomas Mann nu prea mai poţi scrie senin despre morţi la Veneţia!

Passons! Oamenii noştri sunt cam blazaţi, pierduţi într-o fericire în care dedublările nu-şi găsesc debuşeu. Se iubesc şi nu prea. Criză de cuplu, ce mai! Dar o criză peste care cei doi trec cât se poate de decent, politicos, aproape britanic…

Marele merit al textului ( o specialitate a scriitorului, de fapt, dacă ne mai luăm după „Atonement” şi „Durabila iubire”) este tocmai provocarea disconfortului… cititorului comod, pierdut într-o viaţă de foarte mic burghez sau poate chiar „mai” mijlociu.

După ce cartea se încheie, printr-un asasinat halucinant (Colin e victima, dragă!), eşti hotărât să o iei de la capăt, să vezi de unde începe nebunia cu adevărat, cea care poate încerca să explice „felul cum imaginaţia, imaginaţia sexuală, visele ancestrale ale bărbaţilor de a provoca suferinţă şi cele ale femeilor de a suferi întruchipau şi exprimau un puternic principiu unic de organizare care denatura toate relaţiile, tot adevărul”.

Fraza citată mai devreme este de pe ultima filă a cărţii, unde Mary stă într-o morgă lângă cadavrul lui Colin şi-l piaptănă cu degetele, îl ţine de mână şi se joacă cu degetele lui ş.a.m.d., dorind să-i poată explica ceva despre cei doi asasini…

Personal, mi se pare un pic reducţionist: eu cred că şi femeile visează sau îşi doresc să provoace suferinţă iar masochismul e aproape marcă masculină înregistrată! Dar citatul se potriveşte personajelor asasine, un alt cuplu, aşa cum au fost ele construite de imaginaţia scriitorului! Sau poate aşa gândea doar personajul!

Aşadar, celălalt cuplu: Caroline şi Robert! Într-o ecranizare, Robert este interpretat de Christopher Walken, ceea ce ar spune multe pentru cunoscători!

Aceştia doi, dintr-o oarecare aristocraţie pământească, având aere de îngeri care pedepsesc (şi mediocritatea Frumuseţii şi a unui anumit tip de iubire, prea prietenească), ar fi Străinii… Pe care îi întâlnesc ceilalţi doi străini… Că doar toţi ne/vă suntem la un moment dat străini, devenim mai puţin străini, redevenim… Şi în anumite momente putem murmura că infernul sunt ceilalţi, dar te şi întrebi dacă Jean Paul se gândea la Simone sau…

Mai concret: Colin şi Mary se rătăcesc într-o seară căutând un restaurant decent. Se întâlnesc – deloc întâmplător – după cum vor afla mai târziu, cu Robert. Şi acesta, ulterior îi va invita la el acasă, unde o vor cunoaşte pe Caroline. Cea care spune: „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”

Precizând însă – şi asta mi-aduce aminte de moto-ul din „Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner, care spune aproximativ că trebuie să ai grijă când iubeşti să nu fii înghiţit de personalitatea celuilalt – că şi ea ar fi gata să-l ucidă pe cel de care este „îndrăgostită”, dar dacă ar fi ea… bărbatul.

Şi dacă tot veni vorba de îngeri, cuplul devine, nu-i aşa, androgin, una şi aceeaşi maşină, aici, de ucis. La prima întâlnire dintre Caroline şi Mary, dacă eşti atent, la recitire, vezi o nuanţă, când Caroline mai spune şi:

„Colin e foarte frumos. Robert a spus asta. Şi tu eşti frumoasă, bineînţeles.”

Raportat la toate personajele, parcă Colin este cel mai puţin caracterizat. Robert, povestind despre copilăria sa, îşi dezvăluie şi o anumită concepţie: „Tatăl meu şi tatăl său îşi ştiau foarte bine rostul. Erau bărbaţi adevăraţi, mândri de sexul lor. Şi femeile le ştiau rostul. (Nu era loc de confuzii. Femeile făceau aşa cum li se spunea. (…) Acum bărbaţii nu mai au încredere în ei înşişi, se urăsc pe ei înşişi mai mult decât se urăsc unul pe celălalt. Femeile îi tratează ca pe nişte copii pentru că nu sunt în stare să se ia în serios. (…) Dar ele îi iubesc pe bărbaţi. Orice ar spune, femeile iubesc agresivitatea, tăria şi puterea la un bărbat. E-n firea lor. Uită-te ce atrase sunt toate femeile de bărbaţii de succes. Dacă n-ar fi aşa, femeile ar protesta la fiecare război. În loc de asta, le place să-şi trimită bărbaţii la luptă. Cei mai mulţi pacifişti, cei mai mulţi protestatari sunt bărbaţi.”

Aceasta la câteva pahare de şampanie, după ce îi şi declară, Robert, ca să fie clar, lui Colin, că arată bine, ca „un înger”! Apropourile homosexuale mai sunt, dar deseori înfăşurate într-o anume ambiguitate, poate exceptând scena de pe străzile oraşului, unde Robert îl prezenta străinilor drept iubitul său…

Cert este că după prima întâlnire între cei patru, parcă premonitoriu, apropo de apropierea dintre Thanatos şi Eros, creşte libidoul şi cei doi „normali” au parte de câteva zile de amor nebunesc, în care-şi propun diverse fantezii, care mai de care mai trăsnită: „Mary i-a şoptit intenţia ei de a angaja un chirurg care să-i amputeze mâinile şi picioarele. După care, ea avea să-l ţină într-o cameră din casa ei şi să-l folosească exclusiv pentru sex… Colin a inventat pentru Mary o maşinărie din oţel imensă, foarte complicată, vopsită în roşu aprins şi care să funcţioneze pe bază de electricitate; avea fel de fel de pistoane şi de comenzi, curele şi cadrane şi scotea un bâzâit uşor când era pornită. (…) Odată ce Mary era fixată cu ajutorul curelelor, conectată la tuburile care o hrăneau şi evacuau materiile din trupul ei, maşinăria avea s-o fută, şi asta nu ore sau săptămâni, ci ani de-a rândul, pentru tot restul vieţii, până când va muri şi chiar după asta…”

Ajungând ca în ziua fatidică să se întrebe: „De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare? De ce-o fi atât de înspăimântător?”

Un fel de răspuns se primeşte în întâlnirea care urmează, oarecum întâmplător, dacă nu cumva întâmplarea este alt nume al destinului, cei patru regăsindu-se, pentru a doua şi ultima oară. Rămânând la un moment dat singure, Caroline îi povesteşte iarăşi aspecte ale tumultoasei ei căsnicii, de pe vremea când Robert avea o singură obsesie: să o omoare în timp ce făceau dragoste, ajungând la punctul în care îi rupe efectiv spatele, rămânând cu sechele pe care le observă şi Mary şi Colin.

Că Monstrul androgin format cu timpul din Robert şi Caroline îl va ucide într-o scenă halucinantă pe Colin, iubitul lor „secret”, pe care l-au urmărit şi fotografiat încă de când a ajuns în acel oraş, aproape nu mai contează…

 

a.g.secară

Standard