A. G. Secară, Safe and Wild, Turism

Iubire, moarte întru Mălini şi împrejurimi

scan0084Moto:

„Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească…”

Eduard Dorneanu

Încrezător în misiunea literaturii (pseudo-moto-ul care precede conţinutul cărţii sună aşa: „7,63 este calibrul pistolului mitralieră, iar literatura este o armă de un calibru superior oricărei alte arme”), Eduard Dorneanu trage foc după foc (fără a mitralia) în cea mai nouă carte a sa (7,63, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2013), smulgând din trupul memoriei sau al uitării, depinde de unghiul de tragere, secvenţe, întâmplări, frânturi de viaţă şi destin. „Astăzi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării”, spune un personaj din „Iarbă amară”, unde are loc o dublă pomenire: a unui om trecut prematur la cele veşnice, dar şi a ierbii abia cosite, iarba ce a crescut „pe tristeţea noastră”. Un text din care mai aflăm că dimineaţa poate mirosi (şi citind, am recunoscut şi noi, proustian sau nu, aceasta) „a tinereţe veşnică”.
Sunt, dacă vreţi, salturi în apa care trece, trece heraclitic (prima povestire din volum, „Podul Moldovei”, se încheie printr-un salt în apele Moldovei de la o înălţime considerabilă), transformând banalul (unei cine ratate, dar nu şi a unei nopţi de amor promiţătoare, în cea de-a două „piesă”, „Renate”; unor plimbări prin livadă, a unor ieşiri la restaurant, a unor deplasări în oraşele din jurul Mălinilor, centrul universului ş.a.m.d.) în… altceva. Unele texte au greutatea lirică a unui poem (doar E.Dorneanu este şi un poet deosebit!), altele par a fi ciornele unor nuvele sau ale unor scenarii de filme de scurt metraj, care se pot dezvolta ulterior. De pildă, „Natalia”, preludiul unei aventuri dintre „povestitor” şi o tânără prea frumoasă, de nici 20 de ani, care urmează să se căsătorească cu un om de afaceri care i-a promis că-i cumpără o maşină de 700.000 de euro, dar are din prima căsătorie doi copii…
Dar chiar şi aceste „schiţe” au de cele mai multe ori un sâmbure metaforic, de un lirism aparte: tot în „Natalia” ( un text de doar două pagini), cunoaştem un artist plastic care pictează de cele mai multe ori „sfinţi fără cap”, d(o)ar cu aure…
Uneori, umorul şi satira predomină: precum în „Maria”, care s-ar fi putut intitula „Maria, Ionică şi Balotelli, nu Botticelli” – sunt puse elegant la zidul… înţelegerii femeile plecate în străinătate, care se pot întoarce la casa părintească dărăpănată cu o decapotabilă, un copil mulatru (pe nume Ionică) şi să iasă la câte un restaurant cu un scriitor care, normal, devine posac şi pesimist când trebuie el să achite nota (inculturii unora)… Nu mai spunem de Ionică, care ar fi bun prieten cu puştiul alintat din „Vizita” lui Caragiale. Doar că aici nu pune dulceaţă în şoşoni, ci doar scuipă discret în paharul de suc al povestitorului.
Şi nefăcând aici un studiu comparatist, nu voi îndrăzni să scriu despre posibilele modele ale autorului. Mie îmi pare a fi în primul rând… Eduard Dorneanu. Care vede oamenii din jurul lui şi nu se cruceşte, ci doar scrie despre ei, calităţile lor, defectele lor „de ghiţâci de oraş” (dacă este cazul), cu toanele ori preocupările lor, fie referendum, vreme, „preţ la harbuz”, lemne de foc, Steaua, Dinamo, cultura de cartof, „tuburili pentru fântânî”…
Cu umor amar (şi nostalgic) sunt relatate reacţii la impactul cu… „progresul”: sala de sport („modernă”, din fonduri europene, care se potriveşte ca nuca în perete cu peisajul rural), câte o ziaristă „nefăcută” (că de „născută” nici nu se pune problema! – că doar sunt multe aşa în provincie!), anchetele procurorilor care vor să demonstreze neregulile de la vot, magazinele de tip METROU, scumpirile şi specula(nţii), consultaţiile gratuite pentru ochi, alte „Adevăruri contestabile”.
Majoritatea „întâmplărilor” se petrec într-o zonă rurală şi semi-rurală, dacă nu chiar cu pretenţii urbane, de dulce târg al Bucovinei, undeva între şi întru Mălini (dacă vă gândiţi la Nicolae Labiş, vă gândiţi bine!), Fălticeni, Rădăşeni, valea râului Moldova şi Suceava propriu-zisă.
Dumnezeu îşi face şi el simţită prezenţa, uneori plângând „sprijinit de cuvintele rămase într-o veşnicie aproximativă” (care atât de bine se potrivesc zonei de acolo), alteori cerând şi el „pâine neagră”, împărţind tristeţe în doze mici…
Ca un fotograf care urmăreşte pe străzi inscripţii ciudate, fizionomii bizare, atitudini provocatoare ori şocante, Eduard Dorneanu surprinde în texte şi propoziţii scurte reacţii ale sătenilor, cunoştinţelor, prietenilor (fără a-i menaja însă, aş cum nu se iartă nici pe sine când este nesuferit, în maniera personajelor din Seinfield) raportate la diverse situaţii, chiar şi la cele veşnice: „acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa” (în cimitir), „am visat o noapte mare”; autorul nu se sfieşte să se ia la bătaie dacă este cazul, un bărbat îşi „vede” soţia cum se gândeşte la altul.
Dacă „Medgidia, oraşul de apoi” de Cristian Teodorescu este considerat roman, Ed.Dorneanu scrie într-un fel „Bucovina sau Mălinii de apoi”, un roman sui generis şi el. Şi pentru că, de exemplu, unele personaje reapar după câteva pagini (deşi lipseşte firul clasic narativ), dar altele, precum autorul, Veşnicia, Toamna, dar şi restul anotimpurilor, menţionatul Dumnezeu, nucul Sybil, un motan, sunt parcă atotprezente…
Bruma de fantastic contribuie la mitologizarea Locului, parţial/minimalist ca la Marquez ori Allende (cei doi nefiind, nu-i aşa, minimalişti cu fantasticul!), realismul deseori frust, cu tot nimbul vag idealizant, contribuind uneori (mai ales când este vorba de unele femei, aceste personaje fiind de altfel memorabile) la crearea unei magii de tip fellinian, precum în „Jeepul, Gunilla şi femeile”, unde este prezentat quasiapocaliptic (exagerez!) un cuplu româno-suedez.
Dar iată câteva citate care ajută să se înţeleagă atmosfera semifantastică, semilirică, cele mai multe texte având câte o astfel de introducere: „Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat”; „copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei”; „tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv”; „îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie”.
„Realismul aproximativ” poate fi dovedit cu paragraful de început al „Jeepului…”: „Ninge. Parcurile îmbătrânesc. Orologiile ascund umbrele sinucigaşilor. Prostituatele adorm cu capul pe mesele de biliard. O maşină de pompieri rămâne în pană de benzină. Cineva a uitat deschis un aparat de radio. Muribunzii aflaţi în comă visează că sunt iubiţi de femeile celebre de pe copertele revistelor pentru adulţi. Dumnezeu scrâşneşte din dinţi. Miroase a ceai dietetic şi a trădare cosmetizată.” (p.69).
Un erotism aproape dezlănţuit, câteodată chiar dezlănţuindu-se, leagă ca un fir decameronic Totul: eroul are câteva iubite, de unele fuge (fie că-s proaste ori grase, ori şi una şi alta), iubirile (poate şi iubitele, sic!) au vieţile lor proprii, sincopate, de melci care se trezesc doar când întâlnesc ploaia. Iubiri care pot fi tot nişte lupte cu veşnicia, o ocupaţie de bază a fiinţelor (oameni sau nu). Căci iată cum se încheie un text, unul dintre cele mai memorabile, „Iarnă şi canibalism apostolic”, în care se relatează eufemistic un futai pe cinste, dar mai ales un coşmar în care Iisus şi apostolii îi mănâncă trupul surorii moarte a iubitei: „Îngerii obosiţi şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia”.
Poate unii şterg şi textele scriitorilor care îndeplinesc aceeaşi misiune. Dar la Eduard Dorneanu se vor opri mai mult şi… se vor abţine, aşteptând o continuare. Poate (cu) un AG (dar nu un „tun” de băutură, sic!, apropo la ce se mai bea prin cârciumi româneşti), deşi se poate trage convingător în continuare şi cu 7,63.
În ultimă instanţă, este o carte deloc comercială despre ceea ce contează cu adevărat: iubirea şi moartea. Despre ele, într-un text aproape de final, „În singurătatea albastrului”, autorul scrie: „Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea, cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.” (p.86).
Bref, o carte bună de citit într-o duminică, adică într-o zi de sărbătoare, poate chiar în Mălinii autorului, la umbra copacilor care cântă, lângă pisici jucăuşe, îngeri, arici, furnici roşii şi flori vesele, ca să nu mai spunem despre copacii botezaţi…
O carte la fel de frumoasă ca o pădure de mesteceni, din care se poate înţelege că lumea este sau poate fi un sat mai mic, de care putem auzi sau nu…

a.g.secară

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s