A. G. Secară, Safe and Wild

Hai să naufragiem!

scan0077

 

– Carte pentru când te îndrăgosteşti. Nu din nou! –

Moto:

„Eşti geneză, sunt efect sadea,
sunt graţie ţie, eşti cauza mea.”

Vladimir Drăghia

Tocmai mă apucase o criză oarecare şi visam la un naufragiu pe o insulă poezie – am vrut să spun pustie!? – ( s-ar putea ca robinsonismul să fie o variantă de bovarism masculin!), când am citit o carte…
Şi în acea carte este un poem intitulat „Trag linişte în piept”, care începe aşa: „Am naufragiat pe o insulă dintr-un material ciudat;// nu e nici tristeţe, nici dorinţă, nu e nimic din cele cu care deja m-ai învăţat.// De data asta e o insulă pustie, dintr-un soi de compozit inert, blazat. E un teren acid, arid, accidentat, dar, culmea, plat!// (…)// O insulă pe care nimeni pe nimeni n-are.”
Cartea este de poezie, este „Dragoste n-are plural” şi este a lui Vladimir Drăghia, probabil mult mai cunoscut ca actor…
În acel poem al naufragiatului, se ajunge la mijirea „din ochi” a unui plan de evadare… Şi prin poezie, şi nu oricare, omul Vladimir, îndrăgostitul, reuşeşte…
Poemul de care am scris până acum este mai grav, cu inserţii filosofice (sau aproape), cu versuri având valoare de aforism, precum penultimul „De dragul de-a iubi, pierd motive să iubesc”…
Dar adevărata savoare este dată de poemele care sunt cu adevărat de dragoste, chiar şi acelea de mică mojicie (asumată, măcar pentru „cinci minute”), trimiţând gânduri nedisciplinate către un Emil Brumaru, dar Drăghia e aproape cuminte… Cunoscătorii (lui Julien Ospitalierul) ştiu de ce!
Dar versul (care este şi el mai mult o constatare) care m-a făcut să fiu instant fan Vladimir, a fost „Nu sexul, dormitul împreună mi se pare cel mai intim dintre acte!” Probabil este de vină… vârsta (mea)! Este din poemul „Când ne întindem, de fapt ne căutăm”…
Multe versuri te mai fac să-ţi aminteşti şi de un Daniel Bănulescu, cu acel „te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”… Poate şi de Iulia Militaru, cea din „Marea Pipeadă”.
Aproape eco şi ironic, te mai poţi îndrăgosti de candoarea de mic prinţ (Florin Piersic Jr. zice de „forţa unui copil neşlefuit”) a autorului, citind… „Ironie”: „Ironie este atunci când desenăm copaci/ pe foi moarte de hârtie;/ sau poate,/ când deschidem şi ne bucurăm de-o carte,/ un copac zâmbeşte şi îşi spune împăcat:/ există viaţă după moarte.”
În stânga poemului, de fapt a tuturor poemelor, grafica mai mult decât inspirată a Andrei Iulia Margină, la „Ironie” fiind o înşiruire de titluri de cărţi, înşiruire în formă de arbore, unde găsim şi „Crimă şi pedeapsă”, dar şi amintitul „Mic Prinţ”, citat în „Cum să fac să-ţi fiu pe plac?”: „Limpede nu vezi decât cu inima”…
Unele texte pot fi adaptate (sau chiar sunt gândite pentru asta) pentru a fi cântate. De pildă, „Mai ştii”, p.29, unde pianul şi vocea sunt rezervate Monicăi Odagiu ( a se vedea pe youtube!): „Mă tot gândesc la suflet, tu cum crezi că arată?/ Ce formă are?/ Ce gust?/ Ce rost?/ Mai ştii când îmi spuneai că e de ciocolată?”
Rezultă şi „o ştiinţă a sufletului” lirică, nici ca la Inarritu sau, dacă vreţi, Arriaga, dar putând purta un titlu ca „21 de grame”, aducând aminte şi de ludicul Sorescu: „Tot vorbim de suflet, dar nu ştim cum arată;/ nu ştim nici formă, gust, nici sex; este băiat sau fată?/ (…)/ îmi permit a spune că sufletul poate fi hrănit cu pâine.// De dragul poeziei, să scăpăm de formă şi să ne gândim c-ar fi… un abur. Un abur care/ când mă îndrăgostesc, sare prin piept cu ţopăieli/ de cangur?” ş.a.m.d.
Schematic, am putea împărţi poemele din carte în scurte şi… lungi. Pentru cele scurte, poate exemplar ar fi „Regret! Cresc! Promit!”: „Trec anii şi-aştept prea răbdător să îmi treacă/ pofta asta acră de dulceaţă de carne macră./ Mi-e poftă de dor-de-tine, de poftă de noi,/ mi-e gol în stomac de fluturi cu zborul greoi,/ Mă pierd de mine şi-ncerc cu dinţii să trag aşa,/ în derivă, de tot ce mi-e pe lume mai drag.”
Dintre poemele „lungi” am putea începe cu „Cai cu cornete de îngheţată înfipte-n frunte”, în care se înfiripă dialogul cu fiinţa iubită, reflectând o lume care poate fi şi cea a poetului: „Tu ai o lume doar a ta,/ cu anotimpuri personalizate, după bunul plac, în ea. Douăzeci şi ceva de feluri de primăveri şi cam tot tot atâtea veri… (…) În lumea ta, hingherii, huliganii şi maneliştii nici nu s-au inventat. (…) Cu nuanţe încă nedescoperite şi colţuri perfect drepte, rotunjite, lumea ta, redusă matematic, simplificată, în ochii mei arată cam aşa:// Utopia + Narnia + Atlantida + realul fabulos + de n ori, aleluia!”
Distanţarea de un Emil Brumaru poate vine şi de la convingerea că „Nu suntem carne, oase, sânge, păr şi unghii. Suntem suflete, spirite, sentimente, suntem minuni!” Dar suntem şi îmbrăţişări perfecte, adică „două-trei-mini-potriveli-din-fund” (p.9)!
Negând oarecum timpul, Vladimir Drăghia nu neagă, probasibil, existenţa unor universuri paralele, în care poate iubim mai mult. Şi mai bine: „Vreau clipe fără de sfârşit. Vreau prezentul în doze infinite!” Aşa scrie el în finalul primul poem din carte, primul poem scris, după cum aflăm din pseudo-prefaţa de la pagina 4.
Întrebându-se şi de ce s-au mai inventat cuvintele, mai că înţelegi că omul acesta chiar a iubit, adică a trăit măcar „o poveste demnă de nici un cuvânt.” În care se muşcă inimi de turtă dulce, în care rămân în urmă mormane de cuie teşite, ruginite, menţionatele dulceţuri de carne macră (yammiii, yamiiiii!), dependenţa de nectar şi de declaraţia şi din ură: „Stau în faţa ta şi îţi mărturisesc:/ mă dori! Mă faci să-ţi spun cu ură: te iubesc!” dar şi declaraţii aproape epigramatice: „De ce să mint, ai şi defecte./ Dar…/ şi ele sunt perfecte…”
Şi încet, încet, te poate cuprinde entuziasmul şi mai că ai cita în întregime poeme precum „Pitici şi tone de culoare”, „Conspiraţie murdară şi minciună!”, „CPLDTN” ori „Pentru că poezia”! Şi, deşi îl vezi gladiator al iubirii, prin „arenele” din poemul de final, „Frânturi de gânduri fără stăpân” (adeverind că poemele de dragoste adevărate sunt adevărate doar dacă-s „scrise-n tandem în aşternuturi” (chiar şi numai de hârtie, monitor, cerneală şi umbre), mai că ai şi striga:
Vladimir Drăghia să nu mai scrie altă carte de poeme de dragoste! Astfel de cărţi nu au plural, pardon, mai multe volume!
Să se apuce de proză sau de teatru! Să arate că amorul are şi plural: amoruri!
Dar nu înainte de a-i mulţumi că ne-a adus aminte:

„Magie nu e când scoţi un iepure din pălărie!//
Magie este când te îndrăgosteşti! Când fără frânghii,/
pârghii sau alte hardughii, pur şi simplu levitezi!”

a.g.secară

 

P.S. Nu în ultimul rând, în ziua de 27 septembrie, la Librăria Humanitas Galaţi, orele 17, va avea loc lansarea volumului “Dragoste n-are plural”, în prezenţa autorului!

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s