Aiurea, Jurnal de călătorie, Simona Andrei

Jurnal naiv de călătorie – Engelthal

1-O94A9762

1-O94A9767

1-O94A9770

Von Neudorf ne invită la moșie -Engelthal- undeva lângă Sibiu, la un concert într-o biserică evanghelică părăsită.

…Și vine un tractor să vă ia de la Buia. Unde este Buia? Mă uit pe Google Maps, e undeva la nord de Sibiu. Nu pare departe. Și totuși…
Până la Buia ne ia Alex. Dăm cafeaua pe gât, înșfăcăm bagajele și ne grăbim spre barieră. Plecăm. Dealuri, turle, cruci. Țiglă, acoperișuri și iar cruci. Buia e aici, coborâm. Mergeți de-a lungul strazii, faceți stânga și încă o dată stânga și lăsați mașina acolo. Ba bine că nu, disperă Alex, o las în centru, între biserică și alimentară, de aici sunt aproape sigur ca nu o fură nimeni. Apar și alți invitați, vine și tractorul. Trage după el o căruță cu roata din spate stânga dezumflată. Pe fundul ei sunt așternute paie iar din ele răsar o furcă și o lopată. Spre deliciul localnicilor, ne cocoțăm în remorcă, fiecare cum poate, pe laterală, prin spatele cabinei. Pornim, nu înainte de a trage o burtă zdravănă de râs, situația este inedita pentru orășenii de noi, inghesuiți printre paie si zdruncinați amarnic de roata beteagă care rulează în exclusivitate pe jantă. Drăcovenia amenință să ne răstoarne la fiecare curbă. O tipă scapă capacul aparatului foto și încearcă să-l găsească printre paie. Lasă-l, zice soțul ei, salvează-ți viața. Nu pot să nu mă gândesc la gazdă , mi-l imaginez savurând teroarea noastră din tractor si planuind momentul ca făcând parte din spectacolul care ne aștepta la Engelthal. Sau un performance amplu numit Getting to Engelthal. Probabil că mă înșel. Înaintăm în noapte, iarba zdrobită sub roțile tractorului începe să miroasă puternic a poveste. Pe nesimțite, se țese o magie între tehnologia defectuoasă și perfecțiunea mută și rotundă a dealurilor sibiene.

O94A9968

O94A9972

O94A9978
La Engelthal suntem întâmpinați cu pălincă. Cele cinci case împrăștiate în vale abia se mai văd in lumina asfințitului. Von Neudorf ne ia pe sus fără să ne privească în ochi: Haideți spre biserică. Hai că încep să cânte. Hai! Ne avântăm pe potecă. Urcă, coboară, ajunge. Un foc trosnește lîngă ușa bisericii, odată cu înserarea se lăsase și frigul. Intrăm în biserică. Așezați-vă pe unde puteți. Von Neudorf ne pregătise banchete înguste din lemn și perne. Ne așezăm și zumzăim între noi vreo 5 minute, după care se întâmplă ceva: pereții prind puls, sunt vii, bătuți cu degetele și palmele de către artiștii-cântăreți. O pornesc dinspre intrare și se opresc la altar, unde se îmbracă în cămăși tradiționale românești și încep concertul. Printre piese este și una compusă special pentru Engelthal, vale-ngustă blestemată. Totul sună bine, mă tot gândesc la noaptea de afară, la pălinca lăsată în urmă, la doruri (sunt destule), la…

1-O94A9780

1-O94A9783

1-O94A9784

1-O94A9796

1-O94A9797

1-O94A9804

1-O94A9823

Aici e legea junglei, decretează Von Neudorf. Fiecare doarme unde apucă. Apucăm în pod, nu înainte de a fi martorii celui mai inedit performance pe un text de Bukowski: There is loneliness in this world so great that you can see it in the slow movement of the hands of the clock…Claudiu, suit pe o construcție din lemn, pare că joacă din podul nopții, suspendat printre frunze de măr și stele. În sfârșit, ne înghesuim trei persoane într-un pat mare, cu tăblii vechi de lemn. Trag sacul de dormit peste cap, să mă apăr de curent. De jos, vorba și râsetele o continuă până spre dimineață. La un moment dat se contopesc cu tunetele și sunetul ploii pe acoperiș. Mă înfășor mai bine în sacul de dormit, respir cu nesaț praful din pod, este dulce și face a somn.

Pe la patru dimineața, cântăreții noștri ridică glasurile de jos: “Nooo looove looost!”…Indeed, no love is ever lost.

E poate prima dată în viață când regret ca nu am făcut sex în trei.

1-O94A9831
1-O94A9837
1-O94A9852 1-O94A9854 1-O94A9860 1-O94A9861 1-O94A9870
1-O94A9874 O94A9864 O94A9867 O94A9941
O94A9944
Standard
A. G. Secară, Historiai, Necategorisite

Iadul este unul pentru toţi (cei care îl merită)… (I)

 

Florin Constantin Pavlovici – Viscolul şi Păianjenul, Ed.Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2014.scan0094

 

Teologic, n-ar trebui, nu-i aşa, să existe dubii. Iadul este unul singur. Pentru unii, el se deschide mai devreme şi, spaţial vorbind, poate avea porţile chiar în lumea noastră.

Din nefericire, „el” este mai mereu „contemporan”. Pentru cine are neşansa de a cădea în mrejele Răului, cu siguranţă va avea o altă perspectivă asupra lumii, existenţei, decât cineva protejat de pronia cerească.

Un scriitor care a cunoscut Teroarea sau un martor nici nu va putea, probabil, să mai scrie un „Mic prinţ” (deşi pot fi discuţii aici), dar, probabil, cu multă credinţă, ar putea, de pildă, să scrie un „Jurnal al fericirii”…

Sau o carte a nefericirii absolute, dacă vreţi… A Durerii… Cum a fost cazul lui Florin Constantin Pavlovici, care a scris „Tortura, pe înţelesul tuturor” (memorii), care deja a ajuns la a patra ediţie…

Autorul a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă din Balta Brăilei (Salcia) şi Delta Dunării (Peripava). A fost eliberat din închisoarea Gherla la expirarea pedepsei.

În 2014, Editura Fundaţiei Academia Civică a publicat „Viscolul şi Păianjenul”, un roman aducând aminte de „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu sau de o lectură din adolescenţa timpurie, „Ceasornicele groparului Joachim Rybka”, de Gustaw Morcinek. Dacă acolo pretextul povestirilor îl constituia câte un ceasornic din colecţia unui altfel cetăţean onorabil, dar dătător de fiori şi premise hamletiene („Yorick, Yorick!”), în „Viscolul şi Păianjenul” „pretextele” sunt crucile de lemn pe care „personajul principal” le ia din cimitir şi le pune pe foc pentru a se încălzi la el acasă…

Numele celor morţi trecute pe lemnul crucilor „provoacă” anamneza şi fiecare capitol ar putea purta numele de „Crucea 1”, „Crucea 2” ş.a.m.d., relatând pe scurt viaţa cuiva sau drama care duce la moartea omului respectiv.

Dacă vreţi, este o privire asupra Răutăţii oarecum în maniera în care realiza Littell „Binevoitoarele” ori Suskind „Parfumul”, o incursiune în inima răului sau a întunericului dacă vrem să fim conradieni… Să descrii Răul şi Crima nu este, într-adevăr, o plăcere, după cum spune şi autorul în prefaţă!

Bref, îl avem pe Fănel Ailoaiei, „paracliserul desăvârşit”, oarecum citit (ştie câte ceva despre Homer), absolvent de liceu teoretic, premiant, distingând sunetele unor limbi străine, fost soldat gardian („făcuse armata la securitate, în trupele de pază ale lagărelor de muncă pentru deţinuţi politici”), în fapt un fel de sfertodoct, care avea pe conştiinţă uciderea unui deţinut. Care, după părerea consătenilor, de la un moment dat, se cam „ţâcneşte”…

Iarna, omul nostru se încălzeşte cu lemnele despre care aminteam mai sus… Este şi o iarnă… metafizic-istorică, dacă vreţi, deoarece „Viscolul” este un cataclism politic, „Viscolul de la Răsărit”, comunismul cu toate cozile de topor, multe dintre ele plecând de la sat, care este, după cum observă autorul, „nemuritoare vatră de eroi şi inepuizabil depozit de torţionari”… La păianjen vom reveni…

Aşadar, avem şi o incursiune într-o anumită lume a satului, cea din timpul comunismului „timpuriu”, nu numai în lumea lagărelor şi închisorilor… Sunt „reluate” aici secvenţe ( din „Tortura…”) care dovedesc cruzimea şi răutatea de care poate da dovadă un om şi fără să vreau mi-am adus aminte de o întrebarea pe care mi-am pus-o citind şi cartea Ruxandrei Cesereanu: oare literatura nu îndulceşte, vorba vine, grozăvia faptelor unora?

Standard
A. G. Secară, Safe and Wild, Turism

Iubire, moarte întru Mălini şi împrejurimi

scan0084Moto:

„Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească…”

Eduard Dorneanu

Încrezător în misiunea literaturii (pseudo-moto-ul care precede conţinutul cărţii sună aşa: „7,63 este calibrul pistolului mitralieră, iar literatura este o armă de un calibru superior oricărei alte arme”), Eduard Dorneanu trage foc după foc (fără a mitralia) în cea mai nouă carte a sa (7,63, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2013), smulgând din trupul memoriei sau al uitării, depinde de unghiul de tragere, secvenţe, întâmplări, frânturi de viaţă şi destin. „Astăzi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării”, spune un personaj din „Iarbă amară”, unde are loc o dublă pomenire: a unui om trecut prematur la cele veşnice, dar şi a ierbii abia cosite, iarba ce a crescut „pe tristeţea noastră”. Un text din care mai aflăm că dimineaţa poate mirosi (şi citind, am recunoscut şi noi, proustian sau nu, aceasta) „a tinereţe veşnică”.
Sunt, dacă vreţi, salturi în apa care trece, trece heraclitic (prima povestire din volum, „Podul Moldovei”, se încheie printr-un salt în apele Moldovei de la o înălţime considerabilă), transformând banalul (unei cine ratate, dar nu şi a unei nopţi de amor promiţătoare, în cea de-a două „piesă”, „Renate”; unor plimbări prin livadă, a unor ieşiri la restaurant, a unor deplasări în oraşele din jurul Mălinilor, centrul universului ş.a.m.d.) în… altceva. Unele texte au greutatea lirică a unui poem (doar E.Dorneanu este şi un poet deosebit!), altele par a fi ciornele unor nuvele sau ale unor scenarii de filme de scurt metraj, care se pot dezvolta ulterior. De pildă, „Natalia”, preludiul unei aventuri dintre „povestitor” şi o tânără prea frumoasă, de nici 20 de ani, care urmează să se căsătorească cu un om de afaceri care i-a promis că-i cumpără o maşină de 700.000 de euro, dar are din prima căsătorie doi copii…
Dar chiar şi aceste „schiţe” au de cele mai multe ori un sâmbure metaforic, de un lirism aparte: tot în „Natalia” ( un text de doar două pagini), cunoaştem un artist plastic care pictează de cele mai multe ori „sfinţi fără cap”, d(o)ar cu aure…
Uneori, umorul şi satira predomină: precum în „Maria”, care s-ar fi putut intitula „Maria, Ionică şi Balotelli, nu Botticelli” – sunt puse elegant la zidul… înţelegerii femeile plecate în străinătate, care se pot întoarce la casa părintească dărăpănată cu o decapotabilă, un copil mulatru (pe nume Ionică) şi să iasă la câte un restaurant cu un scriitor care, normal, devine posac şi pesimist când trebuie el să achite nota (inculturii unora)… Nu mai spunem de Ionică, care ar fi bun prieten cu puştiul alintat din „Vizita” lui Caragiale. Doar că aici nu pune dulceaţă în şoşoni, ci doar scuipă discret în paharul de suc al povestitorului.
Şi nefăcând aici un studiu comparatist, nu voi îndrăzni să scriu despre posibilele modele ale autorului. Mie îmi pare a fi în primul rând… Eduard Dorneanu. Care vede oamenii din jurul lui şi nu se cruceşte, ci doar scrie despre ei, calităţile lor, defectele lor „de ghiţâci de oraş” (dacă este cazul), cu toanele ori preocupările lor, fie referendum, vreme, „preţ la harbuz”, lemne de foc, Steaua, Dinamo, cultura de cartof, „tuburili pentru fântânî”…
Cu umor amar (şi nostalgic) sunt relatate reacţii la impactul cu… „progresul”: sala de sport („modernă”, din fonduri europene, care se potriveşte ca nuca în perete cu peisajul rural), câte o ziaristă „nefăcută” (că de „născută” nici nu se pune problema! – că doar sunt multe aşa în provincie!), anchetele procurorilor care vor să demonstreze neregulile de la vot, magazinele de tip METROU, scumpirile şi specula(nţii), consultaţiile gratuite pentru ochi, alte „Adevăruri contestabile”.
Majoritatea „întâmplărilor” se petrec într-o zonă rurală şi semi-rurală, dacă nu chiar cu pretenţii urbane, de dulce târg al Bucovinei, undeva între şi întru Mălini (dacă vă gândiţi la Nicolae Labiş, vă gândiţi bine!), Fălticeni, Rădăşeni, valea râului Moldova şi Suceava propriu-zisă.
Dumnezeu îşi face şi el simţită prezenţa, uneori plângând „sprijinit de cuvintele rămase într-o veşnicie aproximativă” (care atât de bine se potrivesc zonei de acolo), alteori cerând şi el „pâine neagră”, împărţind tristeţe în doze mici…
Ca un fotograf care urmăreşte pe străzi inscripţii ciudate, fizionomii bizare, atitudini provocatoare ori şocante, Eduard Dorneanu surprinde în texte şi propoziţii scurte reacţii ale sătenilor, cunoştinţelor, prietenilor (fără a-i menaja însă, aş cum nu se iartă nici pe sine când este nesuferit, în maniera personajelor din Seinfield) raportate la diverse situaţii, chiar şi la cele veşnice: „acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa” (în cimitir), „am visat o noapte mare”; autorul nu se sfieşte să se ia la bătaie dacă este cazul, un bărbat îşi „vede” soţia cum se gândeşte la altul.
Dacă „Medgidia, oraşul de apoi” de Cristian Teodorescu este considerat roman, Ed.Dorneanu scrie într-un fel „Bucovina sau Mălinii de apoi”, un roman sui generis şi el. Şi pentru că, de exemplu, unele personaje reapar după câteva pagini (deşi lipseşte firul clasic narativ), dar altele, precum autorul, Veşnicia, Toamna, dar şi restul anotimpurilor, menţionatul Dumnezeu, nucul Sybil, un motan, sunt parcă atotprezente…
Bruma de fantastic contribuie la mitologizarea Locului, parţial/minimalist ca la Marquez ori Allende (cei doi nefiind, nu-i aşa, minimalişti cu fantasticul!), realismul deseori frust, cu tot nimbul vag idealizant, contribuind uneori (mai ales când este vorba de unele femei, aceste personaje fiind de altfel memorabile) la crearea unei magii de tip fellinian, precum în „Jeepul, Gunilla şi femeile”, unde este prezentat quasiapocaliptic (exagerez!) un cuplu româno-suedez.
Dar iată câteva citate care ajută să se înţeleagă atmosfera semifantastică, semilirică, cele mai multe texte având câte o astfel de introducere: „Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat”; „copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei”; „tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv”; „îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie”.
„Realismul aproximativ” poate fi dovedit cu paragraful de început al „Jeepului…”: „Ninge. Parcurile îmbătrânesc. Orologiile ascund umbrele sinucigaşilor. Prostituatele adorm cu capul pe mesele de biliard. O maşină de pompieri rămâne în pană de benzină. Cineva a uitat deschis un aparat de radio. Muribunzii aflaţi în comă visează că sunt iubiţi de femeile celebre de pe copertele revistelor pentru adulţi. Dumnezeu scrâşneşte din dinţi. Miroase a ceai dietetic şi a trădare cosmetizată.” (p.69).
Un erotism aproape dezlănţuit, câteodată chiar dezlănţuindu-se, leagă ca un fir decameronic Totul: eroul are câteva iubite, de unele fuge (fie că-s proaste ori grase, ori şi una şi alta), iubirile (poate şi iubitele, sic!) au vieţile lor proprii, sincopate, de melci care se trezesc doar când întâlnesc ploaia. Iubiri care pot fi tot nişte lupte cu veşnicia, o ocupaţie de bază a fiinţelor (oameni sau nu). Căci iată cum se încheie un text, unul dintre cele mai memorabile, „Iarnă şi canibalism apostolic”, în care se relatează eufemistic un futai pe cinste, dar mai ales un coşmar în care Iisus şi apostolii îi mănâncă trupul surorii moarte a iubitei: „Îngerii obosiţi şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia”.
Poate unii şterg şi textele scriitorilor care îndeplinesc aceeaşi misiune. Dar la Eduard Dorneanu se vor opri mai mult şi… se vor abţine, aşteptând o continuare. Poate (cu) un AG (dar nu un „tun” de băutură, sic!, apropo la ce se mai bea prin cârciumi româneşti), deşi se poate trage convingător în continuare şi cu 7,63.
În ultimă instanţă, este o carte deloc comercială despre ceea ce contează cu adevărat: iubirea şi moartea. Despre ele, într-un text aproape de final, „În singurătatea albastrului”, autorul scrie: „Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea, cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.” (p.86).
Bref, o carte bună de citit într-o duminică, adică într-o zi de sărbătoare, poate chiar în Mălinii autorului, la umbra copacilor care cântă, lângă pisici jucăuşe, îngeri, arici, furnici roşii şi flori vesele, ca să nu mai spunem despre copacii botezaţi…
O carte la fel de frumoasă ca o pădure de mesteceni, din care se poate înţelege că lumea este sau poate fi un sat mai mic, de care putem auzi sau nu…

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Safe and Wild

Hai să naufragiem!

scan0077

 

– Carte pentru când te îndrăgosteşti. Nu din nou! –

Moto:

„Eşti geneză, sunt efect sadea,
sunt graţie ţie, eşti cauza mea.”

Vladimir Drăghia

Tocmai mă apucase o criză oarecare şi visam la un naufragiu pe o insulă poezie – am vrut să spun pustie!? – ( s-ar putea ca robinsonismul să fie o variantă de bovarism masculin!), când am citit o carte…
Şi în acea carte este un poem intitulat „Trag linişte în piept”, care începe aşa: „Am naufragiat pe o insulă dintr-un material ciudat;// nu e nici tristeţe, nici dorinţă, nu e nimic din cele cu care deja m-ai învăţat.// De data asta e o insulă pustie, dintr-un soi de compozit inert, blazat. E un teren acid, arid, accidentat, dar, culmea, plat!// (…)// O insulă pe care nimeni pe nimeni n-are.”
Cartea este de poezie, este „Dragoste n-are plural” şi este a lui Vladimir Drăghia, probabil mult mai cunoscut ca actor…
În acel poem al naufragiatului, se ajunge la mijirea „din ochi” a unui plan de evadare… Şi prin poezie, şi nu oricare, omul Vladimir, îndrăgostitul, reuşeşte…
Poemul de care am scris până acum este mai grav, cu inserţii filosofice (sau aproape), cu versuri având valoare de aforism, precum penultimul „De dragul de-a iubi, pierd motive să iubesc”…
Dar adevărata savoare este dată de poemele care sunt cu adevărat de dragoste, chiar şi acelea de mică mojicie (asumată, măcar pentru „cinci minute”), trimiţând gânduri nedisciplinate către un Emil Brumaru, dar Drăghia e aproape cuminte… Cunoscătorii (lui Julien Ospitalierul) ştiu de ce!
Dar versul (care este şi el mai mult o constatare) care m-a făcut să fiu instant fan Vladimir, a fost „Nu sexul, dormitul împreună mi se pare cel mai intim dintre acte!” Probabil este de vină… vârsta (mea)! Este din poemul „Când ne întindem, de fapt ne căutăm”…
Multe versuri te mai fac să-ţi aminteşti şi de un Daniel Bănulescu, cu acel „te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”… Poate şi de Iulia Militaru, cea din „Marea Pipeadă”.
Aproape eco şi ironic, te mai poţi îndrăgosti de candoarea de mic prinţ (Florin Piersic Jr. zice de „forţa unui copil neşlefuit”) a autorului, citind… „Ironie”: „Ironie este atunci când desenăm copaci/ pe foi moarte de hârtie;/ sau poate,/ când deschidem şi ne bucurăm de-o carte,/ un copac zâmbeşte şi îşi spune împăcat:/ există viaţă după moarte.”
În stânga poemului, de fapt a tuturor poemelor, grafica mai mult decât inspirată a Andrei Iulia Margină, la „Ironie” fiind o înşiruire de titluri de cărţi, înşiruire în formă de arbore, unde găsim şi „Crimă şi pedeapsă”, dar şi amintitul „Mic Prinţ”, citat în „Cum să fac să-ţi fiu pe plac?”: „Limpede nu vezi decât cu inima”…
Unele texte pot fi adaptate (sau chiar sunt gândite pentru asta) pentru a fi cântate. De pildă, „Mai ştii”, p.29, unde pianul şi vocea sunt rezervate Monicăi Odagiu ( a se vedea pe youtube!): „Mă tot gândesc la suflet, tu cum crezi că arată?/ Ce formă are?/ Ce gust?/ Ce rost?/ Mai ştii când îmi spuneai că e de ciocolată?”
Rezultă şi „o ştiinţă a sufletului” lirică, nici ca la Inarritu sau, dacă vreţi, Arriaga, dar putând purta un titlu ca „21 de grame”, aducând aminte şi de ludicul Sorescu: „Tot vorbim de suflet, dar nu ştim cum arată;/ nu ştim nici formă, gust, nici sex; este băiat sau fată?/ (…)/ îmi permit a spune că sufletul poate fi hrănit cu pâine.// De dragul poeziei, să scăpăm de formă şi să ne gândim c-ar fi… un abur. Un abur care/ când mă îndrăgostesc, sare prin piept cu ţopăieli/ de cangur?” ş.a.m.d.
Schematic, am putea împărţi poemele din carte în scurte şi… lungi. Pentru cele scurte, poate exemplar ar fi „Regret! Cresc! Promit!”: „Trec anii şi-aştept prea răbdător să îmi treacă/ pofta asta acră de dulceaţă de carne macră./ Mi-e poftă de dor-de-tine, de poftă de noi,/ mi-e gol în stomac de fluturi cu zborul greoi,/ Mă pierd de mine şi-ncerc cu dinţii să trag aşa,/ în derivă, de tot ce mi-e pe lume mai drag.”
Dintre poemele „lungi” am putea începe cu „Cai cu cornete de îngheţată înfipte-n frunte”, în care se înfiripă dialogul cu fiinţa iubită, reflectând o lume care poate fi şi cea a poetului: „Tu ai o lume doar a ta,/ cu anotimpuri personalizate, după bunul plac, în ea. Douăzeci şi ceva de feluri de primăveri şi cam tot tot atâtea veri… (…) În lumea ta, hingherii, huliganii şi maneliştii nici nu s-au inventat. (…) Cu nuanţe încă nedescoperite şi colţuri perfect drepte, rotunjite, lumea ta, redusă matematic, simplificată, în ochii mei arată cam aşa:// Utopia + Narnia + Atlantida + realul fabulos + de n ori, aleluia!”
Distanţarea de un Emil Brumaru poate vine şi de la convingerea că „Nu suntem carne, oase, sânge, păr şi unghii. Suntem suflete, spirite, sentimente, suntem minuni!” Dar suntem şi îmbrăţişări perfecte, adică „două-trei-mini-potriveli-din-fund” (p.9)!
Negând oarecum timpul, Vladimir Drăghia nu neagă, probasibil, existenţa unor universuri paralele, în care poate iubim mai mult. Şi mai bine: „Vreau clipe fără de sfârşit. Vreau prezentul în doze infinite!” Aşa scrie el în finalul primul poem din carte, primul poem scris, după cum aflăm din pseudo-prefaţa de la pagina 4.
Întrebându-se şi de ce s-au mai inventat cuvintele, mai că înţelegi că omul acesta chiar a iubit, adică a trăit măcar „o poveste demnă de nici un cuvânt.” În care se muşcă inimi de turtă dulce, în care rămân în urmă mormane de cuie teşite, ruginite, menţionatele dulceţuri de carne macră (yammiii, yamiiiii!), dependenţa de nectar şi de declaraţia şi din ură: „Stau în faţa ta şi îţi mărturisesc:/ mă dori! Mă faci să-ţi spun cu ură: te iubesc!” dar şi declaraţii aproape epigramatice: „De ce să mint, ai şi defecte./ Dar…/ şi ele sunt perfecte…”
Şi încet, încet, te poate cuprinde entuziasmul şi mai că ai cita în întregime poeme precum „Pitici şi tone de culoare”, „Conspiraţie murdară şi minciună!”, „CPLDTN” ori „Pentru că poezia”! Şi, deşi îl vezi gladiator al iubirii, prin „arenele” din poemul de final, „Frânturi de gânduri fără stăpân” (adeverind că poemele de dragoste adevărate sunt adevărate doar dacă-s „scrise-n tandem în aşternuturi” (chiar şi numai de hârtie, monitor, cerneală şi umbre), mai că ai şi striga:
Vladimir Drăghia să nu mai scrie altă carte de poeme de dragoste! Astfel de cărţi nu au plural, pardon, mai multe volume!
Să se apuce de proză sau de teatru! Să arate că amorul are şi plural: amoruri!
Dar nu înainte de a-i mulţumi că ne-a adus aminte:

„Magie nu e când scoţi un iepure din pălărie!//
Magie este când te îndrăgosteşti! Când fără frânghii,/
pârghii sau alte hardughii, pur şi simplu levitezi!”

a.g.secară

 

P.S. Nu în ultimul rând, în ziua de 27 septembrie, la Librăria Humanitas Galaţi, orele 17, va avea loc lansarea volumului “Dragoste n-are plural”, în prezenţa autorului!

Standard
A. G. Secară, Căprioare, Safe and Wild, Turism, Whatever

Când Anna Karenina (ori Siberia) c’est moi…

scan0067(Nu numai despre sufletul rus!)

Poate exagerez. Cu siguranţă, Lev Tolstoi nu a spus precum „vărul” Flaubert. Poate nici subsemnatul nu a spus vreodată că Anna Karenina c’est…lui. Poate doar vreo prietenă de-a lui.
Dar poate că Pavel Basinski a spus că Lev Tolstoi este chiar el. Mai ales după ce s-a documentat şi a scris cele aproape 550 de pagini ale non-conformistei monografii a unei… fugi de acasă. O fugă-mască în spatele căreia stă adevăratul Lev?
Dar dacă este şi monografia unei căsnicii!?
Răscolind jurnale, mai mult sau mai puţin intime, scrisori, citind şi recitind Opera, presa vremii şi câte şi mai câte (printre care şi ce au mai scris alţii despre Tolstoi), Pavel Basinski a publicat o carte în 2010 care a ajuns azi la zece tiraje (probabil în Rusia lui Putin, că nu prea rezultă clar din prezentările apărute pe coperte şi în interior. Dar aceasta, ca şi premiile, contează, interesează cel mai puţin!).
Pe (probabil) toţi (asta dacă nu bravăm prea mult) ne interesează… Mântuirea! Şi implicit Raiul!
Şi atunci… de ce să fugi din Rai?
Dar oare ce înţelegem prin Rai?
Sau oare de ce să spui că Lev Tolstoi, bătrân (82 de ani), după 48 de ani de căsnicie (adică aproape 50, pentru cei căsătoriţi de curând ori încă NE), vrea să fugă de lângă îngerul de nevastă? Să ştiţi că era aceeaşi nevastă de 48 de ani, ca să înţelegeţi mai bine!
Dar oare n-a fugit Lev (Leul) oare şi mai devreme?
Adică n-a fost el ispitit? Dar oare cine nu a fost ispitit cu o fugă sănătoasă de acasă? Ca să o fac pe inocentul, de la Tom Sawyer încoace! Că Ulisse n-o fujit d-acasă, s-o dus la răzbel, mamaie!
Pe inocentul, oarecum, dacă nu chiar pe provocatorul, o face şi Pavel Basinski, când scrie: „Cei care s-au ocupat de biografia lui Tolstoi au remarcat trei evenimente care i-au influenţat cursul vieţii, dar, nu numai atât, i l-au schimbat radical, i l-au întors cu o sută opt zeci de grade. Acestea au fost căsătoria, transformarea în plan spiritual de la sfârşitul anilor 1870 – începutul anilor 1880 şi plecarea de la Iasnaia Poliana.” (p.157)
„Plecarea de la Iasnaia Poliana” ar fi… fuga din rai!
Dar comparatistul rus pune în balanţă alte evenimente: plecarea în Caucaz, campania militară de la Sevastopol, moartea fratelui iubit, spaima de moarte, moartea timpurie a celor mai iubiţi copii (a avut 13, i-au murit prematur 6!). Toate acestea, după Basinski, ar conta mai puţin decât cele trei enumerate mai sus! Şi dacă mă mai gândesc şi la afurisirea, excomunicarea din partea Bisericii şi la „diavolul gloriei pământeşti”, la care se gândeşte orice scriitor sau, mai ales, orice scriitoraş!
O.k.!
Revenind la o altă întrebare pusă mai sus („N-a fugit oare şi mai devreme”, măcar cu gândul), (răspund prin) Pavel Basinski detaliază într-un subcapitol intitulat „De ce a fugit Părintele Serghi?”…
Acum să nu mă întrebaţi cine a fost „Părintele Serghi”!
O povestire de-a lui Tolstoi, nu? Având „sufletul, adică ideea centrală, nu în motivul de suprafaţă al fugii părintelui Serghi, ci cauza profundă a retragerii lui din lume.” La pagina 59 se adaugă, conform firului raţionamentului: „Nu, Tolstoi n-a plecat de la Iasnaia Poliana numai ca să scape de tensiunile din familie şi să ducă o viaţă simplă. A plecat sau a fugit de diavolul gloriei pământeşti, a vrut să scape de oamenii care îşi manifestă prea strident dragostea şi ura – n.n. la el la conac era un adevărat pelerinaj! – , făcându-l să sufere şi să-şi dorească să ajungă un bătrân nebăgat în seamă. În „Părintele Serghi”, terminată în anul 1898, cu mai mult de zece ani înainte ca el să dispară de la Iasnaia Poliana, se gândise la o faptă ieşită din comun, îşi imaginase o dispariţie foarte originală la prima vedere, dar, de fapt, experimentată de secole, care să nu-i sporească gloria, ci să-i anuleze fosta măreţie şi falsa sfinţenie.”
Ei, bine, fostul prinţ Kasatski, călugărit, ispitit de femei, alege să dispară… în Siberia!
Şi dacă totul ne este deconspirat după nici 60 de pagini, atunci… cu ce o să ne mai răsfăţăm în restul de 500?
Oare bătrânul Tolstoi chiar voia să ajungă… în Siberia?
Oare sufletul rusesc, arhetipul, nu tânjeşte mereu să… se retragă pentru totdeauna în Siberia? Dar nu înainte de a îneca întreaga lume în votcă, zacuscă, castraveţi muraţi, batog uscat, icre negre, borş (de putină!?), nu înainte de a săruta pe gură întreaga umanitate şi de a trage ţacă Morţii precum Ivan Turbinca!?
La urma urmelor, cu iubirea de oameni nu te joci şi de la al patrulea borcan de votcă, distincţia dintre puritate şi desfrâu este cam greu de făcut!
Cam de aici o să reluăm firul discuţiei…

a.g.secară,
între două ceaiuri la Librăria Humanitas Galaţi

Standard