Necategorisite

Texan şi/sau ortodox. Altfel despre convertiri, dar nimic despre Dallas şi J.R.!

Paul Siladi – Ortodoxia în Occident: 10 convertiri, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014.
ortodoxia-în-occident-10-convertiri
Înainte de a trece la lectura propriu-zisă a unei cărţi, nu te poţi opri să nu frunzăreşti volumul… La interviul cu dr.Samson Ryan Nash se scrie acolo că nu trebuie „să întrebi niciodată un bărbat dacă este texan sau nu”, deoarece dacă este texan îţi va spune el imediat, iar dacă nu este îl pui pe bietul om într-o situaţie jenantă. Cam la fel aş zice, adică tot cu umor, şi despre creştinul ortodox sau mai ales despre cei convertiţi la ortodoxie, exagerând, desigur, şi despre care este vorba în volumul coordonat de către Paul Siladi, doctor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca…
Este o posibilă bună captare a atenţiei, aceasta dacă nu eşti cumva pasionat de subiect (mai mult sau mai puţin), unul cât se poate de serios, ţinând cont că mai ieri, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Sanctitatea Sa Papa Francisc I, aflat la Istanbul la Invitaţia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, pleda pentru o mai grabnică re-apropiere, dacă nu chiar reunire a Bisericilor, ceea ce ar însemna, exagerând iarăşi, o convertire în masă de toate părţile…
Desigur, contează cum va lucra Sfântul Duh, ţinând cont şi de felul în care aprecia incompatibilităţile „sistemelor” unul dintre intervievaţi, Pr.Gabriel Bunge, un sceptic, şi mai ales un ecumenosceptic, care spune despre cele două Biserici despărţite de la 1054 că ar fi ca „Macintosh şi Windows înainte de a se face sacrificiile necesare pentru a deveni compatibile.” Se mai întreabă Bunge, în anul 2012: „Dar cine ar fi astăzi în stare să facă acest sacrificiu, din partea Romei, spre exemplu…”
Acest început de cronică de carte subliniază într-un fel că nu este vorba doar despre convertiri în cele zece interviuri şi câteva fragmente din autobiografia savantului Jaroslav Pelikan, ci mai ales despre „Ortodoxie ca fire a omului”, despre aflarea lui Hristos şi trăirea plenară în El, după cum sintetizează Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, cel care binecuvântează apariţia tipografică la care ne referim aici.
Primele interviuri chiar pot fi considerate şi un fel de introducere la problemele Bioeticii, care s-a dezvoltat în Statele Unite, fiind susţinută de familia Kennedy, care a vrut o moralitate fără Biserică, pe urmele unui Kant sau Rawls, după cum aflăm de la acelaşi dr.S.R.Nash (p.59).
Subiecte delicate, precum convertirea intelectualilor sau gradul de impostură şi minciună din cultură, sunt abordate în discuţiile spumoase, dar pline de înţelepciune. Spune un T.H.Engelhardt jr.: „Să converteşti un intelectual este foarte greu, pentru că intelectualii se iubesc pe ei înşişi foarte mult.” Sau dr.Daniel Hinshaw: „Întreaga noastră cultură este o minciună. Priveşte doar consumul, dorinţa de a acumula şi a ne preface că moartea nu este acolo.” (p.77) Într-un fel, societatea de consum nu vrea să ştie de suferinţă, deşi poate face profit şi din aceasta. Dar pentru un ortodox, cum este părintele Matthew The Poor Man, citat de acelaşi Hinshaw, „nu există nimic mai frumos decât a fi în prezenţa unui om care suferă, probabil doar a fi alături de un muribund.”
Ca orice realizator de interviuri, Paul Siladi joacă şi rolul avocatului ştim noi cui, punctând: „E ciudat să spuneţi despre un loc în care oamenii aşteaptă moartea că este un loc frumos”; „E împotriva a ceea ce ştim, a ceea ce simţim”, deşi ştie şi citează ceea ce spunea Paul Claudel: „Hristos nu a venit să ne elibereze de suferinţă, nu a venit nici măcar să dea suferinţei un sens. A venit să umple orice suferinţă de prezenţa Lui.” Dar oricine a făcut un interviu ştie că uneori trebuie să o faci pe neştiutorul, fără a jigni inteligenţa cititorului, ori, mai grav, a interlocutorului.
Pentru că Ortodoxia este soră bună cu paradoxul, în introducere se arată în ce constă acesta în ceea ce priveşte fenomenul convertirii: „pe de o parte, se afirmă natura misionară a Bisericii, iar pe de altă parte se refuză elaborarea unor strategii misionare complexe, care să coboare mesajul lui Hristos pe tărâmul manipulării psihologice şi ideologice, lăsându-se în felul acesta neatinsă libertatea Duhului, dar şi a oamenilor.”
Una dintre concluzii ar fi că monahii şi convertiţii sunt un fel de eroi, de aceea şi aura de atracţie pe care o au aceştia, ca şi eroii din istorie sau legende.
Ceea ce presupune multă rugăciune, schimbare a inimii, bucurie, cântec şi… umor, după cum observă şi Steinhardt în jurnalul său: De pildă Engelhardt (p.35), care subliniază că America are o mai veche Biserică ortodoxă, faţă de cea a urmaşilor emigranţilor ( se subliniază chiar că Biserica Ortodoxă Americană este una a convertiţilor! –p.36), deoarece aleuţii şi inuiţii au cunoscut, în Alaska, de mai bine de 200 de ani Ortodoxia: „Eu sunt cel mai rău cantor din Biserica Ortodoxă. Dar cânt. Celălalt om care cântă împreună cu mine este un negru, de vârsta mea, fost baptist. Este al doilea în clasamentul celor mai răi cântăreţi din Biserica Ortodoxă.”
Unii dintre intervievaţi sunt medici sau filosofi. Sau şi una şi alta, precum Engelhardt, care îl citează pe Papa Ioan Paul al II-lea, care, în nişte enciclice spune că „Europa s-a decreştinat pentru că filosofii au încetat să mai fie filosofi curajoşi”, găsind o posibilă cauză a crizei, atât cât este ea mai mereu, religioase, creştine, din Europa occidentală în primul rând. Oricum, concluzia convertitului este… clasică: mântuirea nu este făcută de filozofie ci de rugăciune, post, nevoinţă.
Într-o lume în care homo religiosus suferă sau doar cunoaşte schimbări care mai de care mai ciudate, în care convertiri sunt şi de o parte şi de alta, ca să ne exprimăm astfel, se poate ajunge uşor şi la o concluzie care să fie „convertirea noastră e mai bună, sau e singura bună”, în carte existând şi voci radicale, care declară fără ezitare că ecumenismul este născut mort. Este vorba de Pr. G.Bunge, care descrie îngrijorat cum călugări benedictini au mers în Japonia pentru a se forma ca maeştri ai meditaţiei Zen în mănăstiri budiste, cunoscând o abaţie în care erau călugări de diverse orientări, unul fiind pe linia Sfinţilor Părinţi, altul practicând zen, altul yoga iar un al patrulea reiki. Concluzia: „Puteţi să-mi spuneţi cum un tânăr, cu totul în ordine şi normal, poate să-şi afle calea sa în acest haos?” (p.123).
Un alt convertit, profesorul Karl Christian Felmy (devenit Părintele Vasili) are altă viziune: „Poţi să fii ortodox din toată inima, fără să respingi tot ce nu este strict ortodox.” (p.111). După el, convertiţii sunt foarte diferiţi, dar se poate învăţa de la cei care ştiu de ce au devenit ortodocşi.
Care, după mine, oricum privesc altfel decât din interior fenomenul: Dr.Nash are curajul de a pune degetul pe răni diverse – „Teama mea este că în Ortodoxie apare adesea complexul de inferioritate (…), teama mea este că prin dorinţa e a fi în Uniunea Europeană, dorinţa de a deveni tot mai vestici, dorinţa de a o lua pe calea umanismului (care în realitate este hedonism), românii ar putea sărăci spiritual. Chiar spiritul, care ne face atât de bogaţi, ar putea fi pierdut în căutarea altor tipuri de bogăţie.” (p.62).
În altă ordine de idei, volumul este şi o altfel de abordare a istoriei creştinismului,cu prezentare a unor diverse subtilităţi, precum cele ale Bisericii Anglicane, de pildă, la pagina 68. Dar mai ales este o fenomenologie a felului în care intelectualii se apropie sau sunt apropiaţi de o credinţă cu adevărat deosebită, dar deloc simplă. Hermann Middleton îl cita pe Părintele Serafim Rose care observa, prin anii ’70 că „uneori pentru cei convertiţi la Ortodoxie este o ispită foarte mare să o folosească drept cale spre altceva. Ei vin din medii eticiste, cu multe constrângeri morale impuse de diferitele forme de protestantism sau de catolicism. Când găsesc libertatea din Ortodoxie, se simt eliberaţi, dar nu stau să-i descopere adâncimea. Aceasta este una din problemele convertiţilor: după ce au descoperit credinţa trebuie să o adâncească şi să o însuşească personal, iar pentru asta este nevoie de o viaţă întreagă şi poate că nici aceasta nu este de ajuns. E nevoie de mulţi ani pentru a trece de la o credinţă intelectuală către una a inimii.” (p.97).
Şi dacă este vorba să se facă şi o continuare binecuvântă a cărţii, poate intervievaţii să fie scriitori, artişti plastici, iar moto-ul să fie din relatarea Părintelui Picu Ocoleanu despre convertirea profesorului Felmy: „…care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv, în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.” (p.156).

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Necategorisite, Safe and Wild, Simona Andrei, Whatever

Cartea pe aripi de zâne…

Geraldine Ghineţ – Luna ielelor, Ed.Phoebus, Galaţi, 2013.

scan0005

Un micro-roman non-conformist propune scriitoarea Geraldine Ghineţ, cunoscută până acum doar ca poetă, salutată călduros în acest rol de către un Liviu Antonesei.
Cartea începe în forţă, anunţând-o pe Geraldine Ghineţ ca pe o posibilă Daphne du Maurier sau o urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu: o bătrână misterioasă, pe o plajă, pare a provoca un atac al pescăruşilor asupra unui copil. Şi pentru că am dat nişte nume, căzând iar în ispita comparatismului, mai dau trei: Blecher, Mateiu Caragiale şi St.King, deşi părţile de memorialistică indirectă te pot duce cu gândul şi la Ionel Teodoreanu sau Simona Popescu din „Exuvii”. Constructori de lumi (literare), de atmosferă… Unde fantasticului i se dă ceea ce este al lui.
Geraldine Ghineţ este, în felul ei, un magician (dar nu în sensul de circărie ori ca la John Fowles!): nu numai, după cum observă Cezarina Adamescu în prefaţă, pentru că dă magiei ceea ce este al ei, magia şi descântecul fiind la ele acasă. Dar chiar dovedeşte că arta cuvântului poate exista, cu toate slăbiciunile acestuia! Şi că se poate povesti ceva, de pildă o poveste de dragoste, total altfel decât am fi obişnuiţi… Aceea dintre Matei şi Doina, un cuplu care va forma o familie, fiinţa iubirii lor, copilul atacat de către pescăruşi în primul capitol fiind al lor… Un băiat, Radu, care va moşteni capacităţile paranormale (să le spunem astfel!) ale părinţilor…
Oarecum ca în filmul „Stranger than fiction”, planul real se intersectează cu cel fantastic, intervenind şi onirismul, dacă nu am putea vorbi chiar de un soi de freudism la fel de non conformist, Doina fiind un personaj „bântuit” de anumite vise „repetitive ce păreau la un moment dat să fi pus stăpânire pe” ea, părinţii cheltuind destul de mult pe şedinţele ei de psihoterapie.
Sunt şi personaje secundare memorabile (poate şi pentru că iniţial s-a vrut o carte de proze scurte, dacă nu mă înşeală memoria), precum acel Andrei, prima iubire a Doinei, un fel de Peter din „Heidi”, răpit (probabil) de iele, Clara, studenta sinucigaşă, fiinţele mitologice având rolul lor bine gândit în economia cărţii, fiind numite ba iele, „zâne de păpădie”, „nimfe”, mai apărând şi spiriduşi, uriaşi…
Oarecum, cei doi, Doina şi Matei, se potrivesc (şi) pentru că au avut sau au acces la lumea sau lumile paralele sugerate („ambii părinţi experimentaseră stări similare”, p.100), visele fiind o poartă către altă realitate… În al doilea text, „Miros de toamnă”, Matei, încă un copilandru, prinde „o zână”, care rămâne condamnată să rătăcească printr-un cimitir, până este reîntâlnită de către erou, după zece ani, ea revenind însă, cititorul trebuind să fie atent şi să se reîntoarcă chiar şi la primul capitol, pagina 80 fiind deosebit de importantă pentru înţelegerea sugestiilor… Sau poate este doar visată… din nou!? Nu se intră în amănunte, explicaţii, totul este mai mult sugerat (ca în toată cartea), câte o frază, uneori scurtă, dă chei pentru posibile interpretări. De pildă, ca să ne întoarcem la primul text, într-un coşmar, Doinei i se relevă faptul, oarecum faustian, că este nevoie de sufletul ei pentru a-şi salva copilul, bătrâna „continuând” rânjind, spunând despre copil că este „captiv între lumi”.
Iubirea celor doi – dar care iubire nu este aşa oare? – este şi ea „între lumi”, ajungând într-un fel să deranjeze (vechii greci se fereau să-şi arate fericirea pentru a nu-i face invidioşi pe zei!) pe… Stăpâna Apelor, care „dormise două secole şi ar mai fi dormit încă trei, însă conversaţia îndrăgostiţilor o trezise. Cuplul nu observă luminiţa sprintenă care se agita decolo-acolo, aruncând blesteme asupra lor:
– Cum îndrăzniţi să tulburaţi somnul Zânei Apelor? Ah, muritori… nefericită să vă fie dragostea! Să rătăciţi toată viaţa şi iubirea să nu vi se împlinească!” (p.40).
Uneori putem să ne gândim şi la fenomenul metempsihozei (sau la deviaţii ale acestuia), „uriaşa” care-i apărea în unele vise (tot repetitiv) putând fi şi „altceva”: „Povestea cu uriaşa mă neliniştea deoarece se derula cu o precizie de peliculă de câteva săptămâni. Mă trezeam epuizată de zbuciumul eroinei mele, ca şi cum, la un moment dat, ne-am fi contopit fără să ne dăm seama. În unele dimineţi, când visam episoade în care oamenii aruncau cu diverse obiecte în uriaşă pentru a o izgoni, mă trezeam cu vânătăi pe corp. Matei, încercând să mă liniştească, le explica prin partidele de sex nebun, însă eu ştiam că nu e aşa.”
Alternanţa italicelor şi a caracterelor normale ajută cititorul să se descurce în acest labirint, vârtej de carte, mai că ai fi ispitit să spui „carte-zână”, dacă nu chiar „Carte-femeie”, praf de iele, Geraldine Ghineţ aplicând parcă şi tehnici de scenaristică, de cele mai multe ori „tăind” firul naraţiunii, când acesta pare să lâncezească…
Dacă Doina este sau nu o reîncarnare a unei zâne sau altceva rămâne să descoperiţi (sau nu) singuri… Cert este că nu avem de-a face cu o carte pentru cititori leneşi ori numai pentru zâne bune cum se întâlnesc doar prin basme. Eroina spune la un moment dat (p.95-96): „Eu nu sunt ceea ce crezi.” Oarecum şi cartea ar putea să fie astfel, poate cuprinzând (şi) amintirile unei zâne numite „Cea făr’ de Culoare”, nemeritându-i soarta de a fi închisă sub un borcan oarecare al uitării.
O carte care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze, cu personaje hipersensibile (Clara, la pag, 87, ne aduce aminte de balerina din „Black Swan”), în care relativitatea spaţiului şi a timpurilor este personaj central, în care realitatea se topeşte deseori, nu numai în scenele erotice, într-o magie care acum chiar ne este imposibil de definit.
Dar poate autoarea chiar este şi ea o zână care mai că ar îndrăzni să mărturisească câte ceva despre incredibil şi imposibil!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Galati, Necategorisite, Proiect, Safe and Wild, Simona Andrei, Vernisaj, Whatever

Water & Ice bucket challenge reloaded la Galaţi (ecou la ERR!!!)

10717747_530540390414001_81866193_n(parţial avancronică de vernisaj, parţial cronică de vizionare)

Ca şi la cealaltă expoziţie a Simonei Andrei la care am colaborat cu drag, am ştiut doar o parte din ceea ce urma să fie… Mitologie celtică, spiriduşi, zâne, coarne, aşa trebuie să fie! Dar n-a mai fost să fie… aşa!
Am ştiut, cert, că o să fie un subiect delicat. Şi sensibil. Dar şi obscur…
Între greşeală, dorinţă, suflet şi trup sunt legături primejdioase sau nu care filosofic sau literar, te pot trimite în multe direcţii: de la Gh.Crăciun, cu „Trupul ştie mai mult”, Guido Giacometti cu „Tăcerea trupului”, Julius Evola cu „Metafizica sexului” ş.a.m.d.
Din ce am observat, Simona Andrei propune o vânătoare de suflete, de duhuri…
Reducţionist sau nu, trebuie să apăr unitatea dintre suflet şi trup, dintre err şi eros… dar nu trebuie să uit nici de Simona Andrei şi fotografiile sale!
„Errra” totuşi o provocare şi, poate mai corect, ar fi să încerc să scriu despre posibila reflectare a personalităţii artistului fotograf asupra operei sale sau… despre impresia asupra receptorului, în context actual, dacă tot a apărut în traducere şi la noi „Agonia Erosului” de Byung-Chul Han, prilej de a bate câmpii despre sincronismul esteticii erotice.
La prima vedere a fotografiilor Simonei Andrei din „Err” m-am gândit imediat, şi datorită blurului sâcâitor pentru bărbatul prea simplu care leneveşte în mine la „ Acest obscur obiect al dorinţei”, capodopera lui Bunuel din 1977…
Este în acest film o scenă care intrigă de la bun început: un domn pleacă cu trenul din Spania spre Paris. Iubita sa, bătută de respectivul domn, vrea să-l oprească, vrea nişte explicaţii. Ea este pe peron, trenul se pune în mişcare, domnul respectiv îi toarnă o găleată de apă în cap…
O astfel de expoziţie poate avea un astfel de efect: ca şi cum zeii chiar ar vrea să ne trezească la o anumită realitate. Impulsivă, viscerală.
Este o luptă cu o anumită ipocrizie, ca în toate filmele lui… Bunuel sau în gândirea Simonei Andrei. Avantajul artistului este că poate deschide aceste subiecte, nu fără anumite riscuri…
Deoarece, când vine vorba de… Eros şi erori, avem de-a face cu o bogăţie nemaipomenită de legături primejdioase sau nu. Şi dorinţele, ca nişte iele – păpuşărese, ne mânuiesc cum vor, dacă nu la propriu, măcar minţile ori visele…
Filmul, după o sursă de pe net, ar urmări teoria lui Freud, conform căreia bărbatul şi femeia sunt înconjuraţi de fenomene inexplicabile, absurde, ireale şi ciudate, acestea fiind prezente şi în cazul relaţiei dintre cei doi protagonişti ai filmului : Mathieu (Fernando Rey) şi Conchita (Carole Bouquet şi Angela Molina).
În această variantă a expoziţiei, bărbatul aproape ar lipsi, dacă nu i-am intui Dorinţa. Şi dacă nu sunt eu (cumva) Vocea ei!? Dar, la urma urmelor, ce ne dorim de fapt? Se întreabă şi scenaristul filmului lui Bunuel (dacă nu chiar Bunuel, deoarece scenariul este scris în colaborare cu Jean-Claude Carriere, după romanul „La Femme et le Pantin” de Pierre Louÿs), şi Tarkovski şi atâţia alţii…
Femeia din film zice la un moment dat: „De ce insişti să facem dragoste? Eu te iubesc şi aşa!”
Bărbatul răspunde: „N-aş putea sta lângă o femeie fără să o iubesc la nebunie!”
Să punem semnul egal între dorinţă, act şi nebunie? Să asociem destinul cu toate acestea? Sau vom spune doar că este un joc al Plăcerii sau doar plăcerea Jocului!?
Un alt personaj din film, un pitic care se autoprezenta profesor de psihologie la domiciliu, zice la un moment dat: „În subconştient ştim cu toţii că nu există destin!”
Să fie vorba despre un sfârşit al… destinului sau numai al ideii de destin?
Menţionatul Byung-Chul Han îşi începe un text astfel: „În ultima vreme s-a proclamat frecvent sfârşitul erosului. Azi, iubirea s-ar distruge din cauza libertăţii nesfârşite de alegere, a multitudinii de opţiuni, a coerciţiei optimizării. Într-o lume de posibilităţi nelimitate, iubirea n-ar fi posibilă. Deplânsă este şi răcirea pasiunii.”
Raţionalizând erosul, am putea murmura: „În subconştient ştim cu toţii că nu există Iubire!”
O iubire perfectă! Şi aşa ajungem să jonglăm mergând pe funia dintre depresie şi adevărata iubire, care poate avea câteva capete! Şi funia, şi iubirea!
Şi putem vedea fotografiile Simonei ca nişte replici ale realităţilor venind înspre noi aşa cum vine planeta (steaua nenorocoasă – dezastrul!) din filmul lui Lars von Trier, „Melancholia”. Nişte negative care pot exercita „o influenţă vindecătoare, purificatoare.”
Două dintre concluziile lui Byung-Chul Han ar fi că „la Platon, Eros este numit „philosophos”, prieten al înţelepciunii” şi că „fără eros, gândirea pierde orice vitalitate, orice nelinişte, devine repetitivă şi reactivă”.
Devenind „Err”, Erosul împărtăşeşte câte ceva şi despre ispite ( şi consumiste ), polemica dintre mister şi sexy, predică despre greşeli posibile, reverii şi fantezii, propunând spre reevaluare continuă expresia „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Şi mă opresc pentru a nu mă trezi şi eu cu o găleată de apă în cap! Aşa cum aproape se termină filmul la care m-am tot referit! Fiindcă femeia nu s-a lăsat mai prejos!

a.g.secară

Standard
A. G. Secară, Historiai, Jurnal de călătorie, Necategorisite, Safe and Wild

O Carte care vă priveşte cu Iubire…

scan0139…Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi a subteranelor, poate vorbi, probabil (singur întru colţul acesta de univers ori plurivers), cel mai bine despre absenţa şi căutarea Luminii.
Corpul energetic despre care vorbeşte nu numai R.S.Ruba este gata să strige nostalgic după Lumina adevărată.
Scrie scriitorul (p.171): „Lumina e mai puternică decât trecerea timpului. Fiinţa noastră o absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcă ea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă, reprezentările mele vizuale: ele se produc obligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii, nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginile generate spontan se situează numai în bătaia (…) fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afara mea, din materie luminoasă, oricât de intens colorate sau de stinse ar fi ele.”

Şi poet deosebit de înzestrat (am avut ocazia să scriu despre „Graţia/Dizgraţia”), Radu Sergiu Ruba reuşeşte să folosească şi metafora când te aştepţi mai puţin, dar aşa cum trebuie pentru ca o proză să aibă sclipirea luminii autentice: de pildă, povestind despre o fotografie de-a sa de la patru ani, îndrăgită atât de mamă, care o păstrează înrămată, dar şi de Nicole, într-un album de unde „o scoate din când în când ca s-o contemple şi să cadă pe gânduri… Dar şi pentru ca fotografia, simt asta, în imposibilitatea mea de a o face, s-o contemple pe ea.” (p.159).
Ei bine, cărţile lui Radu Sergiu Ruba (mă refer şi la „Demonul confesiunii”, pe care l-am citit după „O vară…”, deşi îl aveam mai demult), simţim şi noi, ne privesc şi cu toţi cei o mie de ochi ai scriitorului, arătându-ne nu numai aşa cum suntem, ci poate un pic mai buni, mai luminoşi, mai însufleţiţi, mai cu duh care va să zică, poate mai dornici să credem ceea ce ni se spune în capitolul „Zânele lui Zarathustra”…

Deşi finalul capitolul pare surprinzător, fratele lui Borges declarând că s-ar târî, s-ar întoarce cu orice preţ „la mocirla acestei lumi, caldă, plină de miasme şi miresme”, dacă ar putea, noi ghicim că este vorba doar de dragostea pentru tot ceea ce ne face oameni aici, în lumea noastră, mai ales dorul pentru fiinţele fără de care nu ne simţim întregi…
Da, ca să nu o mai lungesc, dacă închideţi ochii, veţi vedea cum cartea asta vă priveşte cu iubire, că doar Lumina, de care tot am zis, este Iubire…

a.g.secară

(fragment dintr-un text mai amplu, ce urmează să apară… undeva)

Cartea va fi lansată curând şi la Galaţi, la începutul lui decembrie, la Librăria Humanitas.

Standard
A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild, Whatever

False prolegomene la Metafizica Comisarului Corcoduşă, „un justiţiar para, metamodern”…

„Fie ce-o fi, Capa, bunătatea nu are altă cale decât răul”

Adrian Buzdugan10682204_670115096443365_7068731946610338657_o

Acest text este, aproape sigur, pentru cititorii nedumeriţi, care la un moment dat al lecturii vor căuta puncte de reper sau de sprijin. Nici o şansă! Corcoduşă le-a desfiinţat pe toate! Singura nădejde rămâne o metafizică improvizată, din care reproducem aici doar nişte ciorne… Fiindcă autorul nu a mai apucat să le închege… Tot Corcoduşă!…
Dacă s-a scris o metafizică a detectivului Marlowe, dacă s-a spus că suntem o ţară a corcoduşilor (adică, vedeţi domniile voastre, nici ţuica nu poate fi bună din corcoduşe, aceste rude mai sărace ale prunelor!) şi, adaug eu, florile de corcoduş sunt florile „neantului valah”, de ce nu am încerca o metafizică a… corcoduşelor în general, şi una a comisarului Corcoduşă în particular!? Evident, aici, ne vom opri la acest demn, ba chiar mai mult decât atât, urmaş al Comisarului Moldovan, post modernizat sui generis într-un soi de James Bond interpretat de Mister Bean, dar nu cu superficialitatea tabloidelor britanice…
Tot bâjbâind pentru căutarea tonului necesar, ce v-ar spune un Georges Simenon interpretat, pe rând, de… Corneliu Porumboiu şi de Daniil Harms!?
La sfârşitul lecturii (este totuşi o scriere de tinereţe a lui Adrian Buzdugan!), nu veţi şti, probabil, dacă „a fost sau n-a fost” un roman poliţist (sau cu un fel de spioni… sau de prune)… dar umorul său este de aceeaşi calitate precum cel al regizorului (doar vin amândoi de pe meleaguri vasluiene!) ori al rusului avangardist…
Şi veţi înţelege cu siguranţă câte ceva despre diferenţa dintre „literatură” (care rimează bine cu „maculatură” deseori) şi „arta cuvintelor”… Sau despre neo-avangardism.
Cine o să spună la un moment dat că Adrian Buzdugan este neserios, să-şi aducă aminte de „Numele trandafirului”: care era miza acolo? Acea carte a lui Aristotel care trata tocmai problema (puterii) Râsului.
Cu siguranţă, cât de curând, cărţile lui Adrian Buzdugan vor fi interzise. Iar cum cărţile invocă Realitatea (sau venirea ei, poate doar a doua oară, pe Pământ), autorul va fi închis într-o „Citadelă de fier” (numele primului său roman publicat) şi va fi obligat să scrie o carte…fără umor. Ar putea fi bun coleg (de celulă) acolo cu un Răzvan Petrescu sau Emil Brumaru, ori Dorin Cozan, tot vasluian, şi aproape coleg de debut cu Adrian Buzdugan, cu a sa „Apocalipsă de după Vaslui.
Am putea începe la propriu cu cele trei principii de bază ale filosofiei corcodușiene: «Bouscule les stéréotypes!», «Realitatea nu ţi-o pot arăta decât poeţii.» și «Gândirea împiedică acţiunea.». Poate părea un pic surprinzător, dar şi cineva care mănâncă usturoi precum Mărgelatu seminţele, poate avea o filosofie, nu numai de viaţă, ci şi de misiuni în care sunt amestecate multe organizaţii, instituţii, de la Interpol în jos şi în sus…
Da, Corcoduşă ţine, nu sunt sigur dacă de obicei, o ţigare Mărăşeşti după una dintre urechi, în funcţie de zilele cu soţ sau fără, vorbeşte deseori sau rareori singur şi mănâncă usturoi ironic, având şi un sacou excentric, împrumutat de la omul invizibil, când acestuia experimentele îi ieşeau o zi da, o zi nu: „un sacou excentric, făcut numai din mâneci, guler și butoniere, dar acum era dat la spălat.”
Dar iscusinţa sa de neîntrecut este cea a camuflării arsenalului de care poate dispune, aici fiind evident că personajul este scris-inventat de către un discipol al lui Q, inventatorul trăsnit care apare în orice film al agentului 007: „Mitraliera, aruncătorul de grenade și cele două mine antitanc le avea alături, ascunse bine sub șerveţelul mesei din stânga.”
Cam aşa, cum aţi observat mai sus, intră în istorie Comisarul nostru (nu al NKVD-ului!, deşi se bat nişte apropouri la ceea ce se întâmplă/ s-a întâmplat/ se va întâmpla dincolo de Prut, Nistru, Don, Bug, Volga, Enisei, Obi, Pacific), urmărind discret „pe cineva”, prin Italia, unde intră, nu că ar conta, în vizorul Mafiei, dar şi este urmărit de ochiul de ochean al soacrei…
Adrian Buzdugan, dedulcit la „re-definiri ale umanului” ( a început cu re-definirile lui Heidegger, în lucrarea sa de licenţă ), reinventări (probabil de la „Gumele” lui Alain Robbe-Grillet nu s-a mai tratat aşa non-conformist şi îndrăzneţ un gen … aproape clasic, „policier”-ul, ca să nu spunem iar ceva despre Corneliu Porumboiu cu al său „Poliţist, adjectiv”, deşi am cam număra mere cu pere, dacă am mai continua aşa), iar reinventări (absurdul haios în pulp fiction ori „scrierea” de gen San Antonio, adică tot un fel de pulp), satirizări ( la urma urmelor, şi gândirii, raţiunii, ca şi frumuseţii, i se dă prea multă importanţă în specia noastră!), pledoarii pentru „un coeficient ridicat de sublimare”, mai cade şi în capcanele păstrării unor atitudini de o violenţă absolut gratuite (justificabile doar dacă sunt imagini reflectate într-o oglindă deloc iubitoare de înţelepciune a unor tare ale societăţii de consum şi a industriei de divertisment; a se vedea şi câteva episoade de prin Seinfield).
Un fals roman poliţist, cu o miză (poate gratuită, dar de câte momente de gratuitate avem nevoie!) de găsit, un fel de şoim nemaltez de mâş-mâş (denumire a corcoduşului prin sudul Moldovei), un Humphrey Bogart având piciorul stâng al lui Florin Piersic (că tot suntem la capitolul pomi fructiferi în cultura mare), piciorul drept al lui Stephen Hawking, mâna dreapta a lui Jackie Chan şi mâna stângă fantomatică a lui Bruce Lee şi inima lui Leonardo di Caprio (din „Titanic”) fiind ideal pentru interpretarea fără prea multe cusururi a lui Corcoduşă (M-am gândit şi la Van Damme, dar acesta nu prea are simţul umorului!)… Dar ne-am putea opri şi la un John Malkovitch frankensteinizat cu bucăţi din John Turturro ori Steve Buscemi… Sau având, pe rând, faţa fiecăruia dintre cei trei… Sau – pentru că, la un moment dat, personajul ascultă „Drumurile…”lui Dan Spătaru, – poate fi cineva între Sergiu Nicolaescu, Dan Spătaru, Dan Bălan şi Ştefan Bănică Jr. Nu, nu chiar Fuego! Parcă şi la Bud Spencer, alias Piedone, m-aş gândi, dacă s-ar îngrăşa brusc, adică de s-ar face ca fiică-sa, fără nicio explicaţie de la un capitolaş la altul! Deşi nici cu Arnold sau Rambo nu mi-ar fi ruşine. La un moment dat chiar parcă lipsea un Terminator sau o şleahtă de alieni! Şi nici nu apar, slavă Cerului! Chuck Norris e amintit spre final!
Totuşi, aflăm mai departe, pe lângă multe alte calităţi şi chestiuni demne de meditaţiile false ale unui Dionisie Areopagitul autenticul, actorul trebuie să dea bine ca „un tip rece, calculat, inteligent, iscusit, isteţ, descurcăreţ, calm, sobru, ţintaş de elită, bine făcut, agil”, la care se mai adaugă că „era curajos, întreprinzător, inteligent (nota noastră: ştiu, se repetă!), ateu, excelent bucătar, viteaz, călăreţ iscusit, visător și având o musculatură ieșită din comun” (p.92). Şi nu ne oprim aici: „nu era fitecine, el avea răbdarea, determinarea și figura unui pescar de balene albe, era înalt, generos, nebărbierit și puţin visător. Nu era pleșuv, nici frunte teșită n-avea.” (p.206). Poate că, totuşi, un critic literar ar trebui să-l interpreteze… într-o revistă de benzi desenate cu viitorul lui Pif!
Revenind la chestiuni neserioase serioase, avem de-a face şi cu o metafizică a pericolelor, a căutărilor de tot felul de personaje clişate (fără a conta prea mult dacă le găseşte sau nu), a primejdiilor de tot felul amintind de serialul acela cu „nşpe feluri de a muri sau de a-ţi găsi moartea” (nu numai în literatură); o metafizică a încurcăturilor ( se poate acum scrie o istorie a încurcăturilor literare de la Stan Păţitul şi Dănilă Prepeleac la Comisarul Corcoduşă) care, odată descifrate, pun în altă lumină (Întunericul şi noirul nu mai sunt cum le ştiaţi după Adrian Buzdugan, şi nu-i cântăm prohodul!) „Capela excomunicaţilor” (cartea de debut, al cărei manuscris a fost premiat la Concursul de Debut Literar UniCredit la Editura Humanitas) şi „Citadela…” (premiul RomCon).
Ce mai, o nebunie totală, în care nimic la care te aştepţi nu se întâmplă (asta da performanţă!), în care rândurile explicative de la începutul fiecărui capitol nu au, iarăşi, nicio legătură cu ce se relatează în capitolul propriu-zis (de fapt face texte literare – poeme sui generis – din pseudo-rezumatele ce prefaţează capitolele); totul musteşte de referinţe (false sau adevărate, serios culturale, sobre, dar şi la nivel de cultură pop sau incultură, dar la nivel de sfârşit de mileniu II d.Hr.), totul este în răspăr, nimic nu este clar în afara faptului că se precizează „că nimic nu este clar”, dar binedispunerea, voia bună sunt garantate (dacă nu aveţi probleme cu simţul umorului şi al omorului, cu grandomania cuviincioasă, moldovinească)…
Ce mai tura-vura, este un carnaval literar ca la Rio, în care nimic nu este cum te-ai obişnuit să fie (Alice n-ar avea, totuşi, ce căuta în lumea lui Corcoduşă, că ar lua-o pe cocoaşă), asta pentru cei care mănâncă mult carnaval la micul dejun, adică, io te-aşa, samba ioc, doar ceva mandoline de gondolier ori de sicilian care ar merge cu zeppelinul, mult caval, o horă pătrată, muzică de fanfară cântată sub apele unui Amazon revărsat peste întreaga Brazilie (nu că s-ar desfăşura vreun capitol pe acolo, ceea ce ar fi posibil, dar la Veneţia da, la Roma, parcă, la Paris şi la Moscova, ca şi în Arabia, sigur!), iar Lawrence Sterne, dacă ar fi apucat avangarda dada ori urmuziană, l-ar fi imaginat pe Tristram Shandy ca pe un James Bond născut dintr-o corcoduşă şi un corcoduş, care chiar există, dacă veţi avea răbdare, pentru că este şi o parodiere de saga de familie, nu numai de soap opera ori serial policier, ca să nu mai spunem ceva şi despre telenovele, tăticul său „gingaş” fiind un Rodrigo…
Dar la Veneţia de care aminteam ar fi oktoberfest! Iar Cehov, la care se face apropo, ar fi fost islandez şi ar fi scris, el, nu Tolstoi, „Război şi Pace”, într-un dialect de pe Orinoco!
Amalgamul pare să atingă apogeul (unul dintre ele, că este evident că sunt mai multe, ca şi miturile despre orgasmele multimultiple!) când bănuim (ca şi Corcoduşă, care este bănuitor ca meserie secundă de gradul al cincilea) că suferă de un complex oarecare oedipian (confirmat ulterior de către soacră, sic!), sărind în sus ca un Don Giovanni la aflarea ştirii sosirii Comandorului, pardon, tatălui său, cu veşti şi scatoalce de acasă.
În fine, pe la mijlocul cărţii ni se sugerează că este posibil să nu fie vorba decât despre „problema fundamentală a filosofiei contemporane: condiţia omului globalizant”. Sau, spunem noi, a omului cu prea multe însuşiri sau prea nou.
La fine de fine, dacă Tarantino ar cădea în boala românilor (nu ştiu care este aceea), ar putea să facă o telenovelă: tatăl lui Corcoduşă este, cum spuneam, Rodrigo!
Dar hai să vedem ce mai avem: sadisme buzdugăniste (chiar şi la mănăstiri; spre final, ca şi în cazul marchizului, cineva îi umblă prin manuscrise la ospiciu, pentru că autorul, altul decât cel Buzdugan, este internat!), femei fatale care conving scriitorul să nu încheie capitole, şi un prim epilog aducând iarăşi aminte de Bond, James Bond: „Un avion s-a prăbuşit ieri pe coasta unei insule singuratice. Supravieţuitorii, comisarul şi o stewardesă, au refuzat să fie salvaţi.”
Spun că avem un prim epilog, deoarece, pe lângă textul propriu-zis, mai avem „un roman mic, de continuare”, „Fiica lui Corcoduşă”. Că doar a existat o fiică de-a lui d’Artagnan, de-a lui Monte Cristo (cred că era un băiat), de-a lui Secară (Buzdugan mai adaugă Rubicosa – nu ştiu cine este, poate fi inventat, că aşa-i jocul! – Pardaillan, Jean Valjean, Lucas).
Din fericire (pentru unii cititori mafioţi), Comisarul pare să se retragă, cum aflăm la începutul „romanului mic”; dar aşa cum ştim din „La Piovra”, războiul cu mafioţii continuă… Prin Clea Corcoduşă, personaj pantagruelic şi el: „Era o tipă fantastică. La frumuseţe semăna cu maică-sa: avea un păr ca o blană de fox-terier, nasul ușor borcănat, ochii holbaţi aduceau cu două prune fără sâmburi; faţa îi era completată de un smoc de păr ce-i creștea pe bărbie, spre dreapta. Avea un corp bine proporţionat: picioare fine, de fotomodel, o talie de fecioară galeză (trei bărbaţi voinici o puteau cuprinde, dar doar atât), iar mâinile bine conturate se terminau cu două barometre pentru instalaţii petroliere; pe toracele bine dezvoltat mai avea și două chestii care semănau cu două budane. La minte semănase cu taică-su, dar în urma unei căderi de la etajul trei interveniseră unele schimbări… printre altele, când se enerva, avea o privire care făcea să-ţi cadă carnea de pe oase. Se dezbrăca cu ţigara aprinsă și îi plăcea grogul somalez”.
Nu, nu, şi când credeaţi că totul se va termina în vreun fel, veţi şti că toate drumurile duc la „Mecca” („al treilea roman cu corcoduşi”). Şi aici veţi înţelege şi mai bine de ce cărţile lui Buzdugan vor fi interzise şi el ar putea fi urmărit, vorba vine, dacă ar fi de găsit, că doar este doar un pseudonim de-al lui Corcoduşă!
Oricât ar da el vina încă de la prima pagină din „Mecca” pe… acel alt scriitor internat la sanatoriu, cei Vigilenţi vor şti adevărul.
Şi „adevărul” este că domnul Corcoduşă reapare, el fiind în toate (ca Partidele), poate chiar şi într-un vis secret al lui Samuel Beckett.
Dar ca să-l aştepţi pe Corcoduşă, şi nu pe Godot, cred că multă minte îţi mai trebuie!
Deoarece el va veni din viitor (apropo şi de Toffler), cu siguranţă, cu armele lui Luke Skywalker şi recitând din Macedonski va teroriza oraşul sfânt al musulmanilor. În stilul său, adică salvându-l!
În carte mai sunt un micro-roman „scris la ghici” şi „un roman alb” (intitulat „Moscova nu crede în gloanţe”; mai sunt şi alte parafraze şi aluzii la filme celebre sau nu!) care, stilistic, sec vorbind, nu aduc nimic nou la restul cărţii, tot „geometria neuclidiană” şi teoria relativităţii absolute stând la baza Scrierii…
Dar vorba autorului într-un dialog pe facebook, cu „Mecca” şi „Filiera durerii” („romanul” scris la ghici) au venit şi nişte „concesii”, noi bănuind că este de vină „Şcoala de Generali din Africa”, cu intervenţiile ei cu tot…
Desele întreruperi ale firului epic, vorba vine, pot fi asociate cu acele „salvări” de pe jocurile video, când o poţi lua de la un anumit nivel de la capăt, când eşti „ucis”, de aici putând vorbi despre ritmul unui joc video, din acelea în care se bat şi copii, şi femei, şi bătrâni…
Bref, deoarece trebuie să ne oprim, quasicriticul literar se situează între un entuziasm rezonabil şi câteva mici depresii: Corcoduşă este ca un Vasilache care-şi tot cotonogeşte cititorul, arătându-i că asta este lumea imaginarului întru care trăim (şi în realitate mai că ne-am sfâşia cu toţii, la cel mai mic semn de slăbiciune): suntem înconjuraţi de eroi invincibili „chicioşi” (în multe producţii video, ca să nu le spunem chiar filme), ştiri de la orele 17.00, şmecheri, politicieni şi doar din când în când câte un om care vrea să fie normal, cuminte, fără false ambiţii…
Ţinând cont de anii în care fost scris textul/textele, aproape că are caracter premonitoriu… Oricum, se aude prin târg, că domnul Corcoduşă caută acum un profet, dacă nu chiar un mântuitor… Poate chiar îl va salva de pe dealul Golgotei…

A.G.Secară

Standard
A. G. Secară, Elena Parapiru, Galati, Simona Andrei, Vernisaj

ERR – The Aftermath

10700693_1484577705138758_215027393685275554_o

10295080_1484577795138749_7761502155011405480_o

A ieșit bine. Am casa plină de flori. Deja legendarul trandafir galben pe care, nu știu cum se face, îl primesc de fiecare dată, de la persoane diferite, tronează în fruntea tuturor.
Încă mă gândesc la ce mi-a spus o doamnă antreprenor din America: construiesc avionul în timp ce zboară. Da, sincer, așa a fost, i built the plane while flying it. Este singura mea posibilitate. Când am decis să fac din ERR o expoziție nu aveam decât jumătate din fotografii realizate. Nu exista simeză, nu știam unde voi expune, nu nimic. Nici ERR ca idee nu ar fi fost dacă nu aș fi purtat o discuție, aproape întâmplător, acum un an, cu Roxana Georgiana, în care să visăm la oameni duși în lesă prin sufragerie (mulțumesc Roxana, era fix ce gandeam și eu de multă vreme). Dacă Roxana Dobre nu ar fi făcut din nou echipă cu mine pentru doua dintre ședințe. Dacă nu aș fi câștigat în timp încrederea unor femei absolut speciale, care au acceptat sa fie modele în acest studiu al feminității.
Spațiul care a găzduit ERR a apărut în momentul în care, povestindu-i Luminiței ce aș vrea să fac, mi-a propus direct și fără menajamente să expun în holul Hotelului Turist, cu acordul soțului ei, Mario. Nu ar fi existat simeza dacă, după ce am cumpărat necesarul de material, nu ar fi montat-o Basarab. Nu ar fi existat printuri dacă Gabriel Stanciu nu s-ar fi ostenit, în puținul lui timp liber, să transforme himerele mele din format electronic în fotografii palpabile (iți multumesc nu doar pentru asta ci și pentru perdaful din acel e-mail, îl meritam). ERR nu ar fi existat dacă, în ultima clipă, Cătălin nu s-ar fi suit pe scara aceea imposibil de înaltă, ca să vă putem întâmpina cu fotografiile expuse pe pereți, totuși. Dacă Elena, în dimineața vernisajului, nu ar fi fost lângă mine să mă ajute, inclusiv să mă hrănească, ca să nu pic pe jos. Dacă nu aș fi știut că am susținerea și încrederea unor oameni de cultură, Dan Basarab Nanu și A. G. Secară. Le mulțumesc amândurora pentru cuvintele rostite în deschiderea vernisajului.
Aftermath, ziceam. La vernisaj, Dan Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galați a declarat, din prima frază, inaugurarea celei mai noi galerii gălățene, Galeria Mario. Spațiul a fost plin, din nou am fost onorată, eu și echipa mea, cu prezența multor gălățeni, prieteni, cunoștințe dar și oameni noi. Vernisajul ERR a fost prilej de socializare, ma bucur enorm că v-ați simțit bine timp de aproape patru ore. Am primit un braț de flori. Am avut un feed-back extraordinar, fotografiile expuse au născut meditații personale asupra feminității, asupra păcatului și, de fapt, ce este și ce nu este păcat, a fost prilej de reevaluare a statutului femeii față de bărbat. Am primit confirmarea că sunt pe drumul cel bun, galeria urmează să capete și un statut juridic, ca să putem găzdui artiști așa cum se cuvine. Am primit doua propuneri de colaborare pentru alte două expoziții de fotografie. Din nou, fotografiile mele au inspirat poezie, imi pare rău că nu am putut rezolva cu montajul sunetului pe video, Adrian, îți rămân datoare.
Adică, mai pe scurt, ERR mi-a apropiat mai mult oamenii care, cu adevărat, sunt alături de mine, indiferent ce, și i-a îndepărtat definitiv pe cei care erau în viața mea doar pentru că le foloseam ocazional la satisfacerea orgoliilor.
Fotografiile postate sunt realizate de Adrian Mociulschi și Andrei Iliescu, vă multumesc fraților, stiu că a fost o noapte de muncă pentru voi. Le mulțumesc tuturor fotografilor prezenți la vernisaj, le mulțumesc poeților prezenti, presei, echipei Humanitas – colegele mele, artiștilor plastici, tututror care, prin prezența lor, au făcut ca seara ERR să fie una magică.

Standard
A. G. Secară, Guy Montag’s books, Safe and Wild

O carte precum un zâmbet al lui Cyd Charisse!

Augustin Cupşa – Marile bucurii şi marile tristeţi, Ed.Trei, Bucureşti, 2013.

Augustin Cupşa (n. 1980) a publicat în 2006 romanul „Perforatorii”, când a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul Petre Pandrea şi premiul anual al revistei Ramuri. După ce „Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3” a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, iar „Oh, Johnny, oh!” a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film Anonimul, a început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures, Film Factor. A susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut şi a primit bursa European Alliance for Television and Culture. În 2011, a revenit la literatură cu „Profesorul Bumb şi macii suedezi” pentru care a fost nominalizat la gala Tânărul Prozator al Anului. Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.

*

Pentru început, propun două modalităţi de aderare la proza scurtă a lui Augustin Cupşa din „Marile bucurii şi marile tristeţi”: una ar fi să credeţi 045-cyd-charisse

Cyd-Charisse-1962că personajele ar descinde dintr-o mantie joyce-salingeriană, din buzunarul căreia ar cădea un dvd cu „Stalkerul” lui Tarkovski – orice personaj de-al lui Cupşa, dacă ar ajunga în camera aceea magică, nu ar şti ce să ceară pentru a fi fericit cu adevărat. Nu aşa, doar pentr-o beţie ori un amor pe fugă, o căsnicie şi nişte copii! Sic! Asta dacă nu ne gândim şi la „Iubirile caraghioase” ale lui Kundera ori la comediile italiene cu Marcello Mastroianni şi nu numai…
Doi: ni-l putem imagina pe Augustin Cupşa ca un îngeraş sau un drăcuşor care are „grijă” de personajele sale, să le facă o mică şotie sau să le arunce pietricele în geam tocmai când le este lumea mai dragă şi sunt cât p-aici să oprească în loc Clipa!
Practic, mai toate textele (nu chiar nouă, ci unsprezece!) au un final neaşteptat! Nu neapărat spectaculos, dar tuşant… Uneori chiar „se întâmplă ceva”, dar, nu-i aşa, în economia universului, mai toate au valoarea unui răget de leu în cuşcă…
Aceasta ca să facem aluzie la finalul uneia dintre cele mai reuşite proze, „De două ori două periuţe de dinţi”, unde are loc o petrecere de revelion şi o mică traducere în amor, într-un hol minuscul dintr-un apartament aflat într-un cartier chiar lângă grădina zoologică a oraşului X.
Fără a fi minimalist convins, poate ne sugerează că nu trebuie să ne facem iluzii că am putea fi altceva decât nişte fiinţe mici pentru care, totuşi, iată, se mai scrie literatură autentică, chiar şi fără nici o aluzie la nişte elegii.
Aşadar, modul de a striga „Cut!” al lui Augustin Cupşa (apreciat şi ca scenarist, deci se mai pune omul şi în mintea regizorului!) este cel care îl face, printre altele, nu paradoxal, un artist al cuvintelor şi al acestui gen considerat de către mulţi ca foarte dificil: proza scurtă!
„Genericul” nu mai are nicio importanţă. Secvenţele existenţiale decupate de către scriitor ne măgulesc banalitatea şi uşurătatea fiinţei, punând un fel de semn de egalitate între, de pildă, o (chiar neînsemnată) vânzătoare de bilete la transportul în comun şi un doctor sau un doctorand, tratându-i etologic, visele şi dorinţele erotice manifestându-se ciudat, ezitant sau pur şi simplu aproape proustian: poţi să-ţi loveşti posibilul fost coleg cu geanta în cap (cum face vânzătoarea, având copii mari acum), poţi ezita la avansurile unei cameriste (în timp ce soţia boleşte în camera lor de hotel), până când aceasta alege un alt coleg de simpozion (de etologie, tema fiind „Patternuri comportamentale umane împrumutate de la vertebratele inferioare”); îţi poţi reaminti o scenă de amor ratată, dar atât de minunată…
Printre personaje, aşadar, avem muncitori (şi un Dorel la propriu, chiar dacă mai sexy şi cinefil oarecum, gata să se încurce cu o altă Evă, o actriţă cam neînţeleasă şi tratată cam de sus de către soţ, acesta aproape fiind să-i surprindă – în „Turnul” – , dar scriitorul opreşte aici acţiunea), intelectuali, printre care şi scriitori (unul bătrân şi unul tânăr în „Încă o lumânare aprinsă la Vii”), bătrâni şi bătrâne (una de 90 de ani în „Ce-o să se întâmple când mor”, alta cu un câine în „Turnul”), o poştăriţă, o barmaniţă, studenţi, un stomatolog, homleşi…
Într-un fel, în toate prozele, scriitorul este preocupat să găsească „Momentul perfect” despre care se scrie în „Pe repede înapoi, acasă”, clipa aceea pentru care filosofii au inventat eterna reîntoarcere (despre care a scris şi Kundera într-un roman), în care „aşteptarea este şi ea perfectă”, în care nu se întâmplase încă nimic rău şi nimic bun, în care sentimentul bucuriei existenţei este surprins de către… eterna strălucire a minţii neprihănite, o clipă care poate însemna împăcarea cu trecutul ( în „Răceala”, primul text, care se învârte în jurul consultării dosarelor de la securitate, pentru descoperirea turnătorilor), trăirea într-o iluzie sau amăgire ( „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare”), clipa împărtăşirii unei… clipe şi bucuria de a fi lângă cineva („Ce-o să se întâmple când o să murim”), clipa în care te poţi îndrăgosti prin telefon de”o voce de zahăr” („Linia orizontului”) ş.a.m.d, clipe care se pot înfrăţi pentru aceeaşi eternitate a marilor bucurii şi a marilor tristeţi (despre care nu se poate vorbi sau scrie cu adevărat), după cum observă Simona Sora pe coperta a IV-a, cu „un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o spinare caldă, o fată de la Deva” (e vorba de vocea de zahăr!).
Un bărbat din „Pe repede…”, în trenul care leagă Bucureştiul de Craiova, încerca să-i facă (sic!) capul mare unei fete cu o teorie a unui scriitor francez (numele l-a uitat!) despre „buclele temporale”: „Practic, orice moment din trecut există încă acolo şi poate fi retrăit dacă ştii cum să-l accesezi” Totul ar fi în cap, în memorie „dar drumul în trecut e blocat de celelalte amintiri. Trebuie să uiţi tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăieşti până în prezent.” (p.145).
Accesând astfel de momente sau inventându-le cât se poate de credibil (uneori teribil de credibil), ocolind pe cât posibil scandalosul, Augustin Cupşa este un fel de „colecţionar” sui generis şi cam face din oameni cam ce făcea un personaj de-al său în „Ochi căprui, sprâncene subţiri” (Ce titlu a la Marguerite Duras!), „un etolog cu doctorat în psihologie clinică”, „când era copil, avea o mulţime de fluturi, îi culegea din grădină dimineaţa după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate şi răsucite pe spate ca nişte foiţe uscate de ceapă, îi ducea în casă şi îi înşira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăşi ore întregi, dar niciodată nu se îndura să-i înţepe cu un ac şi să-i fixeze într-un insectar aşa cum făceau ceilalţi.” (p.104).
Cam atât (deşi s-ar putea scrie mult mai mult, dar sper că v-am făcut curioşi să veniţi să-l cunoaşteţi pe autor, venit după un personaj de-al său la Galaţi; real, e de găsit în „Toţi avem nevoie de-o îmbrăţişare”) despre o carte care, poate, prin titlu, este o replică ironică peste ani pentru „Marile speranţe” ale lui Charles Dickens. În altă cheie de lectură şi percepere, chiar dacă nu este dinamică precum un film cu Fred Astaire (deşi cred că are şi scene în care dansează în stilul… Cupşa din „Marile…”), cartea are tot farmecul lui Cyd Charisse, cu zâmbetul şi gropiţele ei. Apropo de curbe ale trecutului, dar şi de o scenă din proza care dă titlul cărţii… Bine, şi dacă tot ne documentăm, putem să o aemănăm şi cu dansul lui Cyd cu Genne Kelly din „Singin’ in the rain”, cu o rochie verde precum păpădiile…
O proză care atunci când nu ţi se lipeşte de piele, poate fi văzută cum se îndepărtează în diverse oglinzi retrovizoare, sau o poţi vedea pe ferestre cum se dezbracă precum unele femei care aşteaptă să fie văzute (şi citite) – este de găsit o astfel de femeie şi într-o proză a lui Cupşa. Şi aici nu este decât o observaţie strict estetică, deloc moralizatoare… Şi care se potriveşte delicatelor momente erotice ale prozelor, strecurate ca nişte zâmbete ale starletei…
Dar zău că dacă ar exista posibilitatea de a jongla cu timpurile, o văd pe Cyd jucând în „Turnul”, în rolul Evei sau/şi pe rând în rolul bătrânei…
Şi dacă unii se îndoiesc de cât valorează un zâmbet, vă spun eu că mult!
Atât cât trebuie!
Dar deja ne complicăm. Important este că „încă se întâmplă lucruri simple.” Şi bune. Precum proza scurtă a lui Augustin Cupşa.

a.g.secară

P.S. 25 octombrie, sâmbătă, orele 18, Librăria Donaris, Galaţi, întâlnire cu Augustin Cupşa!scan0113

Standard